Priveşte mai atent

Vifor şi înzăpezire - despre crize şi cinism

2012-01-27T09:15:00.016+02:00

Cinismul celor care conduc România poate fi lesne dovedit printr-o metaforă: metafora viforului şi a înzăpezirii.

Evident, înzăpezirea e o criză. Întîi şi întîi, la nivel personal.

E grav să rămîi înzăpezit pe şosea. Puterea de a-ţi decide viitorul imediat îţi este luată. Vroiai să ajungi la o anumită destinaţie, aveai un plan - dar viforul şi zăpada ţi-au blocat drumul. Simţi că evenimente pe care nu le poţi controla îţi dau viaţa peste cap. Şi, uneori, acele evenimente îţi iau viaţa.

Însă criza trece în ore. Sau în zile. Ori, în cel mult cîteva săptămîni.

Dar şi reducerea salariului cu 25 %, trecerea în şomaj, pierderea unui ajutor social sau a unei alocaţii pot deveni înzăpezirile tale.

Mai mult decît viforul pe autostradă, viscolul deciziilor economice ale altora îţi blochează posibilitatea de a-ţi continua drumul.

E mai rău să rămîi 24 de ore în frig, sau să rămîi fără veniturile pe care te bazai pentru următorii 20 de ani, ca să-ţi plăteşti ratele?

E mai rău să ţi se termine benzina în rezervor, sau să-ţi pierzi alocaţia pentru însoţirea unui invalid, ori parte din alocaţia pentru copil, care constitutiau o bună parte din bugetul supravieţuirii tale?

Şi e mai rău să nu ajungi azi-mîine la şcoală, ori să ţi se desfiinţeze şcoala?

În fine - e mai rău ca ambulanţa să nu poată străbate prin troiene către pacientul care are nevoie de tratament, sau să fie desfiinţat spitalul în care se trata acel pacient?

Toate măsurile "economice" (pun ghilimele: cred că au fost politice) au reprezentat, pentru cei afectaţi de ele, zăpadă sau vifor.

Amintiţi-vă: au fost oameni care s-au sinucis.

Amintiţi-vă: au fost oameni care au pierdut bunuri de valoare - uneori casele pentru care nu mai puteau plăti ratele.

Amintiţi-vă: au fost oameni care s-au trezit, de pe o zi pe alta, că trebuie să se trateze la sute de kilometri depărtare.

Amintiţi-vă: au fost oameni care, odată cu serviciul, şi-au pierdut cariera, anii investiţi în pregătirea profesională, drumul pe care doreau să meargă.

Ce li s-a răspuns acelora, atunci?

Că e criză. Că nu sînt bani. Că nu se justifică economic şcoala lor, spitalul lor, menţinerea lor la serviciu.

Cu un cinism de neegalat, li s-a spus, cînd se plîngeau: "asta e!".

Cu o cruzime pe care societăţile avansate nu o mai acceptă nici faţă de animale au fost lăsaţi în frig, în foame, în disperare, în depresie.

Au fost şi situaţii în care oamenii şi-au luat viaţa, în viscolul economic în care se simţeau blocaţi pentru ani de zile. Iar unii dintre cei de la putere afirmau: "Se mai şi sinucid oameni! Ce să fac, să le dau de la mine?"

Dacă aţi uitat nepăsarea, cinismul sau prostia pură ale guvernanţilor - atunci probabil că aţi uitat şi ce au trăit milioane de cetăţeni ai acestei ţări. Şi dacă nu v-a păsat de nepăsarea conducătorilor, nu v-a interesat nici de suferinţele celor lăsaţi în mijlocul furtunii.

Azi, cîteva zeci de mii de oameni sînt înzăpeziţi.

E o criză.

Este economic să trimiţi 20 de jandarmi ca să deszăpezească o singură maşină? Cu siguranţă - nu. Dar merită să o faci? Desigur, da - dacă ţi se pare că viaţa unui singur cetăţean, necunoscut şi oarecare, merită efortul statului.

Faptul că Puterea n-a făcut, în viforul economic, niciun efort să îi scoată dintre nămeţii crizei pe milioane dintre cetăţenii României, înseamnă că Puterii nu i-a păsat. Guvernanţii n-au considerat că e treaba lor - şi chiar au spus că Statul nu poate ajuta pe toată lumea.

Acum, Statul poate?

Acum, Statul a găsit buget pentru a fi "alături de români"?

Acum, Statul nu mai pune panseluţe? Şi nu mai construieşte parcuri în comuna de lîngă pădure? De ce acum Statul consideră că are o prioritate - salvarea din ghearele îngheţului -, şi atunci nu avea ca prioritate salvarea din mijlocul viforului economic?

Politicianul care ne-a tratat aşa, şi toţi aceia care l-au urmat ideologic, tocmai ne arată, în aceste zile de urgie, cum ar fi fost firesc să procedeze în criză: să aloce efort, timp şi bani, pentru adevăratele urgenţe.

Faptul că dau acum la lopată ne arată cît de batjocoriţi am fost, în anii din urmă.

Dictatura ia măsuri proaste pentru cei conduşi.

Le spun celor care încă n-au înţeles: de înzăpezirea economică n-au vrut să vă scape.

Mihai Dragnea

Băsescu dictatorul

2012-01-25T19:15:00.033+02:00

Să ne fie clar: are o misiune. Nu are a schimba nimic. Nu-şi reproşează decît formele în care a comunicat. Nu va ceda. El ştie ce trebuie făcut. Va manevra, în calitate de căpitan, nava România spre ţărmul dorit de el. El ştie care e ţărmul, ceilalţi nu ştiu. Pentru popor a luptat, mereu.

[N-am pus ghilimele, şi am citat din memorie. Puteţi verifica dacă am citat corect sensul mesajului cînd textul discursului din seara de 25 ianuarie va fi postat pe site-ul preşedinţiei României (apropo: din respect faţă de poporul român, site-ul se cheamă www.presidency.ro)]

Sînt vorbele lui Traian Băsescu semne ale manifestării unui dictator?

Da.

Însă argumentarea (pe scurt!) care va urma sper să conteze mai mult decît acest "da, Băsescu e dictator".

DEFINIŢIA din DEX

DICTATÓR, dictatori, s. m.

1. (În Roma antică) Conducător al armatei cu puteri politice nelimitate, ales de senat, în vreme de război, de răscoale etc., pe o perioadă de șase luni.

2. Conducător de stat care dispune de puteri politice nelimitate.

♦ Fig. Persoană care are o conduită autoritară, care caută să-și impună cu orice preţ voinţa.

Din fr. dictateur, lat. dictator.

FORMA

În forma sa, discursul lui Traian Băsescu nu diferă cu nimic de al oricăror dictatori.

Toţi dictatorii "simt" că "au o misiune". Despre simţire şi misiune aţi auzit şi de la Traian Băsescu, în 25 ianuarie 2012.

Toţi dictatorii "ştiu" ce e mai bine pentru popor, şi "nu ezită" să lupte, "fără să dea înapoi", cu cei care nu au "responsabilitate" faţă de popor. Dictatorul ştie cine sînt cei responsabili (întotdeauna cei de partea lui), şi cine sînt cei iresponsabili (întotdeauna adversarii politici). Despre ce ştie, cum luptă şi împotriva cui, sau despre popor aţi auzit şi de la Traian Băsescu, în 25 ianuarie 2012.

Hitler avea o misiune. Stalin avea o misiune. Pol Pot avea o misiune. Ceauşescu avea o misiune. Nicicînd, în timpul vieţii lor politice, aceştia nu au abdicat de la ideile lor şi nu s-au dat înapoi de la mijloace abominabile prin care să-şi atingă scopul.

Faptul că are o viziune pe care o crede unică - îl defineşte, nu îl absolvă, pe dictator.

FONDUL

Cîteva exemple despre atitudinea, comportamentul şi acţiunile unui dictator aflat la putere.

Cazul 1

Anul 2005. Preşedinte în funcţie fiind, Traian Băsescu are ideea ca PD să treacă de "la stînga" politică, la "dreapta". Unul dintre oamenii politici importanţi ai partidului, să-i spunem Z.T., s-a opus public acestei schimbări radicale. În cîteva zile Z.T. a tăcut, iar schimbarea politică s-a petrecut. Eram ziarist şi am avut ocazia să-l întreb faţă în faţă pe dl. Z.T., în linişte, despre acel moment. Fără martori, fără microfoane. L-am abordat direct:

"-Aţi protestat, apoi aţi tăcut brusc".

Mi-a spus, resemnat şi cu un aer mîhnit:

"-Mi s-a transmis că am supărat Palatul Cotroceni..."

"-Cine v-a transmis?", am întrebat eu.

"-Ei... cineva din anturaj mi-a zis că s-a supărat..." - şi a ridicat ochii în sus, într-un gest făcut celebru de Toma Caragiu, în momentele actoriceşti de Revelion (din vremea unei alte dictaturi).

Citez această discuţie pentru că vreau să fie clar ce înţelege Traian Băsescu prin "eu n-am cerut niciunui procuror să...", ori "nu am discutat cu judecătorii...".

Nu, aşa e. Traian Băsescu PUNE PE ALTCINEVA să vorbească în numele lui, să-i transmită mesajele, eventual să intimideze ori să ameninţe, după necesităţi.

Remarcaţi, în cazul menţionat, că Traian Băsescu ERA OFICIAL Preşedintele României, a cărei Constituţie îl OBLIGA să stea departe de viaţa de partid. Iar el "se supăra" pe eventualii dezertori, şi îi presa cu supărarea lui, pentru a-i determina să tacă şi să se supună. Desigur, n-a sunat personal la dl Z.T. - altcineva a făcut serviciile de a transmite mesajul şefului.

Cazul 2.

Anul 2007. Am constatat personal că reprezentantul Statului în relaţia cu alte ţări a semnat în data de 13 martie un act pe care l-a datat 12 martie. Aţi spune că nu are prea mare importanţă - dar are! Curtea Constituţională a menţionat, într-o decizie, că dacă actul ar fi fost semnat în 13 martie, atunci Preşedintele României ar fi fost responsabil pentru un conflict juridic de natură constituţională între Palatul Cotroceni şi Palatul Victoria.

Acum înţelegeţi importanţa antedatării? Antedatînd, adică semnînd ÎN FALS (!), Traian Băsescu a scăpat de acuzaţia că a generat un conflict constituţional. Totul se petrecea în perioada în care Parlamentul acumula material pentru a încerca suspendarea din funcţie. Semnarea în fals nu s-a regăsit în dosarul Parlamentului, pentru că niciodată Curtea nu a vrut să afle adevărul, şi nici presa nu a înţeles importanţa gestului prezidenţial. Despre acest caz am vorbit la televizor (The Money Channel), am scris pe acest blog şi am înaintat chiar unui reprezentant al unui ONG un dosar cu probe.

Cazul 3.

În ziua dinaintea unui interviu cu preşedintele, realizatorul vorbeşte la telefon cu un amic. Se pronunţă vorbe ce nu pot fi uitate (şi care n-au importanţă pentru argumentarea mea). A doua zi, în timpul interviului (în direct la TV), Traian Băsescu îi citează ziaristului, cuvînt cu cuvînt, din discuţia avută de acesta cu o zi înainte. Cu menţiunea: "doar n-o să-mi spuneţi că..." - si urmează citatul. Ziaristul se blochează, pentru că înţelege că Preşedintele României i-a dat o probă că ştie ce vorbeşte un ziarist la telefon. Un ziarist onest, profesionist, neimplicat în niciun scandal - adică faţă de care nu existau motive să fie supravegheat într-un dosar de siguranţă naţională.

Ce om conduce România, în ianuarie 2012

Cazurile menţionate nu sînt singulare.

De fapt, Traian Băsescu a făcut numai şi numai ce a vrut, şi a respins tot ce n-a vrut.

Măsurile economice prin care se tăiau salariile şi se majora TVA-ul (în 3 zile!) au fost decise de... cine? Ştiţi? V-a răspuns cineva la întrebarea "Cine, cum şi de ce a decis astfel?".

Măsurile politice în care a fost implicat Partidul Democrat, apoi PD-L, au urmat gîndirea omului care ştie şi are soluţii - desigur, doar Traian Băsescu. Să spună tinerii (iniţiaţi) din PD-L cum "şi-au ales-o" şefă pe Ridzi. Să spună Videanu, Blaga şi Frunzăverde cum a devenit Boc şef de partid.

Măsurile anti-democratice sînt cunoscute şi reprezintă, de fapt, cel mai puternic argument al celor care mai vor libertate. De pildă, un senator spunea la televizor că "ştie că-i este supravegheat telefonul" - fără a fi fost anunţat despre asta. Ascultările de telefoane şi supravegherile oamenilor politici au devenit rutină, şi se justifică adesea cu penibilul motiv al siguranţei naţionale. Totul devine de "siguranţă naţională", dacă Preşedintele Republicii decide că vrea să ştie ce vorbeşti şi cu cine vorbeşti. Se ascultă şi telefoanele ziariştilor, inclusiv ale celor prietenoşi - pentru că nu strică niciodată să ai pe cineva la mînă; ori să poţi dovedi lipsa de loialitate.

Întrebaţi-i pe şefii SRI-ului cum de un Tribunal a condamnat instituţia pentru că l-a ascultat ILEGAL pe Dinu Patriciu; şi cum, la puţin timp după la decizia Tribunalului, confirmată definitiv de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Traian Băsescu felicita SRI pentru restructurare şi progrese, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat.

Lipsa dialogului îi stă în fire lui Traian Băsescu. El spune că "ştie ce trebuie făcut", fără a ne întreba dacă sîntem de acord cu ceea ce spune el. Sau dacă sîntem de părere că există şi alte soluţii. El declară că va continua lupta lui, indiferent de proteste. El împarte societatea în "bună şi responsabilă" - dacă îl susţine, sau "iresponsabilă" - dacă îl contestă ori îi cere să plece.

În fine, spune că ştie cum trebuie să acţioneze un preşedinte în situaţia de criză - şi nu va contempla, nu va fi un mediator; asta e prea puţin pentru el. Va fi activ, va pretinde, va face presiuni. Ce-i spune Constituţia să facă? Nu-l interesează.

E un dictator fie şi pentru că i se potriveşte definiţia din DEX: Conducător de stat care dispune de puteri politice nelimitate; persoană care are o conduită autoritară, care caută să-și impună cu orice preţ voinţa.

Argumentul său, că un dictator nu ar fi huiduit în piaţă, nu contravine definiţiei de dicţionar. Dictatorii pot tolera şi huiduieli, dacă momentul nu le permite să facă altfel. Ceauşescu, în ultimul lui discurs în faţa mulţimii, a fost huiduit ÎN FAŢĂ, şi, în loc să ordone execuţia protestatarilor, a încercat să le ofere nişte bani în plus.

Cît e de dictator Băsescu?

Într-atît încît să nu conceapă plecarea lui. Într-atît încît să se creadă singurul om cu singura soluţie potrivită. Într-atît încît să compare, mereu şi mereu, o societate cu un vapor, şi să se declare comandant. Într-atît încît să-i perceapă pe cei care i se opun doar ca pe nişte rotiţe puse în mişcare de o putere externă lor; marginali, nelegitimi, insuficienţi.

România a mai trăit asta, şi, atît timp cît societatea va accepta aceste pseudo-argumente de dictator, vom retrăi o istorie cruntă.

"Jos dictatura!" devine un strigăt al supravieţuirii.

Mihai Dragnea

Eşuare istorică - partea a 3-a (De ce Băsescu trebuie să plece)

2012-01-19T11:19:00.011+02:00

Ultima întrebare, din seria de trei, la care răspund: Ce este, istoric, grav în atitudinea şi metodele omului Traian Băsescu?

1. Motivaţie

Pentru mine, fericirea nu se poate obţine în absenţa libertăţii. Aşa cum am mai scris, în căutarea fericirii libertatea îmi este calea, drumul. Sînt nefericit cînd sînt ne-liber.

Or, Băsescu suprimă libertatea. O strînge de gît puţin cîte puţin, folosind laţul tot mai vizibil al intimidării ori abuzurilor comise cu ajutorul instituţiilor statului. Represiunea urmează enervării personale a omului Băsescu. Iar omul, după cum s-a şi observat, se enervează uşor.

Istoric vorbind, este excepţional de grav că atitudinea lui Traian Băsescu vine la nici 20 de ani de la căderea unei dictaturi. A folosi, sau, şi mai grav, a rafina metode specifice anilor 1953-1963, este, pentru un popor năucit şi nesigur precum acesta, o fundătură istorică. Precum celui ieşit de la dezalcoolizare nu trebuie să-i oferi un pahar de tărie, nici poporului încă nedeprins cu libertatea nu trebuie să-i cultivi frica de represiune ori comoditatea de a asculta de un şef autoritar. Ceea ce a făcut Traian Băsescu în aceşti şapte ani de cînd conduce efectiv, este, pentru România, echivalentul unui salt istoric înapoi.

Nu spun asta prima dată. Am mai adresat, înainte de alegerile din 2009, o scrisoare către iubitorii de libertate. Dealtfel, eu cred că existau motive şi după primul mandat ca Băsescu să fie debarcat încă din 2009.

Îndeobşte, părem că vrem să utilizăm cuvintele doar pentru a şoca, fără să ne gîndim la sensul lor de bază. De exemplu, termenul dictator este folosit doar în legătură cu evenimente istorice neobişnuite. Spunem că Hitler a fost dictator, că Stalin a fost... că Ceauşescu era...

În sensul de "conducător care dictează totul şi care vrea să se facă aşa cum porunceşte, eliminînd părerile diferite de ale sale" - şi Traian Băsescu este un dictator. Căutaţi în DEX sensul; îl veţi descoperi pe Traian Băsescu în acele rînduri.

Spun de doi ani că realegerea lui Traian Băsescu este cea mai mare dramă istorică la care poate asista cineva cu mentalitatea mea: drama de a-ţi vedea concetăţenii acceptînd dictatura. Atunci, în decembrie 2009, am decis că voi tăcea atît timp (fie şi ani de-a rîndul) cît societatea va avea această mentalitate a acceptării dictaturii.

Aşa că motivele-mi sînt cît se poate de publice.

2. Nu protestez contra sărăciei, ci contra cauzelor ei

Motivele mele n-au legătură cu sărăcia, cu salariile şi pensiile, cu închiderea firmelor.

Cred că nu s-a înţeles: deciziile economice, în România lui Traian Băsescu, au avut mereu substrat politic.

O anumită mentalitate politică şi conduita care a derivat din ea au împins ţara în situaţia de acum.

Cînd te crezi "căpitan", iar poporul este "echipaj" (cum crede Traian Băsescu) - atunci nu ai a da explicaţii, şi nu te interesează opiniile altora. Aşa s-au tăiat salarii, aşa s-au făcut reduceri de personal, aşa s-au impozitat pensii, aşa s-a mărit TVA-ul în 48 de ore (!!! o aberaţie pe care n-ar înţelege-o, economic, nimeni din statele civilizate), aşa s-au ascultat ilegal telefoane, aşa s-au tîrît oamenii la DNA, aşa s-au ameninţat duşmanii (nu mai există oponenţi politici, există doar duşmani) cu dosare, aşa s-au promulgat legi furate la votul în Parlament, aşa s-au aplicat, la aceleaşi fapte, măsuri diferite pentru prieteni şi pentru ne-prieteni.

Oamenii, cînd strigă azi de foame, strigă ÎN URMA unei atitudini dictatoriale. (Chiar dacă ei nu realizează asta). Multe dintre măsurile luate au fost fie nedrepte, fie incorect aplicate; oricum, puteau fi luate şi alte măsuri. După cum ştiţi, prietenii politici s-au îmbogăţit în ultimii ani - pentru că, abuziv şi dictatorial, s-au acordat fonduri pentru proiecte inutile pe timp de criză sau ineficiente în general. Şi, ca să existe bani pentru acele proiecte date spre îmbogăţire prietenilor, s-au redus fondurile din alte domenii: de la alocaţia mamelor, de la spitale, de la cultură. Au fost suplimentate, însă, bugetele spionilor sau ale satrapilor din cadrul organizaţiilor care se ocupă cu ţinerea sub observaţie a oponenţilor.

Oamenii din stradă sînt săraci pentru că bogăţia ţării a fost distribuită preferenţial, dictatorial.

Eu nu protestez pentru că societatea e mai săracă.

Societatea e mai săracă pentru că resursele s-au scurs, dictatorial, într-un mod ineficient economic.

3. Ce resping, de ce şi cum

Traian Băsescu este întruchiparea unei mentalităţi dictatoriale pe care o resping.

N-am altfel cum decît prin vot.

Şi prin participare la orice adunare democratică şi paşnică.

Azi merg la Arcul de Triumf.

Nu voi striga nimic. Nu voi îngenunchea ca să spun rugăciuni. Nu mă voi bate cu nimeni.

Voi fi acolo. Atît. Ca să mă poată număra insituţiile represive ale Statului personal construit de Traian Băsescu.

Eu nu demonstrez contra unui om, ci împotriva unei mentalităţi.

Voi fi alături de orice manifestaţie contra dictaturii.

Mihai Dragnea

Eşuare istorică - partea a 2-a (Despre Arafat)

2012-01-17T15:26:00.017+02:00

(continuare din postarea precedentă)

De ce abia acest moment (înfruntarea Băsescu-Arafat) a declanşat o atît de intensă agitaţie, iar alte momente de conflict - nu? Ce simbolizează Arafat?

Raed Arafat a intrat într-un sistem imperfect - sistemul de Sănătate din România - a avut o idee şi, după muuulte şi îndelungate bătălii, a construit ceva viabil, util şi, mai ales, fără pată.

N-o să auziţi pe nimeni plîngîndu-se că un paramedic SMURD i-ar fi cerut şpagă pentru a-l descarcera, sau i-ar fi cerut "o atenţie" după operaţiunea de salvare.

Construcţia (deşi nu e o premieră pe plan mondial) este viziunea lui Raed Arafat, dar şi rezultatul muncii lui.

Respectul pentru acest om provine şi din faptul că el a urmărit, cu obstinaţie, un scop nobil, util tuturor şi mai ales oricui. SMURD nu e ambulanţa bogaţilor, şi nu e rezerva de lux a şmecherilor.

Cînd preşedintele României şi-a permis să-i ghici-ghicească viitorul lui Raed Arafat, mulţi au înţeles: miştocărindu-l azi pe unul dintre stimabilii profesionişti ai României, Traian Băsescu arată că nu ar respecta pe nimeni, oricît de fără pată ar fi; pînă la urmă, ne demonstrează că nu respectă pe nimeni care nu-l poate face să-i fie frică.

Cînd preşedintele României şi-a permis să persifleze un specialist care cerea dialog, sau care era nemulţumit de lipsa dialogului, Traian Băsescu-omul arăta că nu dă doi bani pe dialog; el face doar aşa cum are chef - dacă ceva nu-l poate face să-i fie frică.

Înţelegerea acestui mod de a gîndi al preşedintelui din 2012 a stat, cred eu, la baza nemulţumirii generale.

"Jos Băsescu!" nu a fost o lozincă legată de Arafat în sine, ci legată de oricare dintre noi în parte. Prin respectul faţă de Arafat, îi ceream preşedintelui României respectul faţă de noi.

Şi nu i-l ceream pentru a ne face un favor, ci pentru că e dreptul nostru ca în această relaţie să se pornească de la respect.

După cum ştiţi, sau după cum simţiţi, nu ne-a respectat niciodată*. Sîntem, în planurile lui Traian Băsescu, un "echipaj" pe care înţelege în continuare să-l conducă aşa cum are chef. Azi se preface, doar. Împotriva voinţei lui, a aplicat regula dialogului. Dar îl doare că trebuie să discute cu Arafat, îl roade că va trebui să mai răspundă la întrebări pe această temă.

Oamenii au înţeles asta. Şi au strigat:

"-Jos Băsescu!"

Rămîne de văzut dacă reîntoarcerea lui Arafat va astupa, sau nu, gura mulţimii.

Dacă cetăţenii lucizi vor înţelege jocul lui Traian Băsescu, dar şi frica lui de a pierde puterea, protestele vor continua.

Dacă oamenii vor tăcea, atunci m-am înşelat: populaţia nu a înţeles mentalitatea care a stat la baza conflictului, şi s-a agăţat de forma scandalului. Mulţumiţii de formă vor primi, în continuare, lovituri de fond.

Pe de altă parte, lipsa manifestaţiilor de stradă declanşate spontan atunci cînd Traian Băsescu i-a jignit sau i-a persiflat pe profesori, pe medici, pe judecători, pe jurnalişti sau pe sindicalişti arată că populaţia nu a găsit, în niciuna dintre aceste categorii, ce a găsit la Arafat (un străin de acest pămînt): voinţa de a lupta vreme îndelungată pentru a construi ceva bun, lipsa şmecheriilor, caracterul, profesionalismul fără pată. Ştiam că există profesori pătaţi, medici pătaţi, preoţi pătaţi, militari pătaţi, judecători pătaţi, jurnalişti pătaţi, sindicalişti pătaţi şi, mai ales, politicieni pătaţi.

E trist pentru noi, ca popor: nu avem a găsi modele în interior. Nu e prima dată.

Aşa devine posibil ca un om fără calităţi şi fără caracter, dar ajuns la un moment dat la putere, să ajungă să-i batjocorească ori să-i desconsidere pe mulţi: se bazează pe frustrările inter-bresle.

Nu e prima dată.

E o lecţie amară.

Mihai Dragnea

*Pot spune că nu ne-a respectat niciodată acum, cînd, vedeţi bine, a fost nevoie de presiunea străzii pentru ca Traian Băsescu să-şi înghită ghici-ghicitoarea şi să accepte (implicit, deocamdată - e marţi, 15:45) că a greşit.

Fără presiunea străzii, Arafat ar fi fost victima ghici-ghicitorii lui Băsescu.

Bancul cu manifestanţii

2012-01-16T19:58:00.003+02:00

Cică la Cotroceni e şedinţă despre manifestaţiile din oraşe. Băsescu întreabă:

- Cîţi sînt în stradă?

Roberta Anastase:

- Cîţi aţi vrea să fie, şefu'?

Eşuare istorică - partea 1

2012-01-16T17:53:00.017+02:00

Iată cîteva întrebări la care voi încerca să răspund.

1. De ce strigă oamenii "Jos Băsescu!", acum, după un conflict în care Traian Băsescu părea să fi renunţat la a-şi impune punctul de vedere?

2. De ce abia acest moment (înfruntarea Băsescu-Arafat) a declanşat o atît de intensă agitaţie, iar alte momente de conflict - nu? Ce simbolizează Arafat?

3. Ce este, istoric, grav în atitudinea şi metodele omului Traian Băsescu, conducătorul de facto al României?

În acestă postare răspund la punctul 1.

Nu e vorba despre Arafat. Nu este vorba despre sănătate.

În toţi aceşti ani de cînd Traian Băsescu este la putere, el a construit Statul personal.

Ideal, Statul ar trebui să fie impersonal, iar regulile să ni se aplice tuturor. Să suportăm consecinţe egale la fapte egale, şi să primim preţuire egală pentru merite egale. Să avem garantate şi protejate drepturile fundamentale. Să fim încurajaţi să rămînem împreună, pentru a rezolva împreună orice dificultate ori a ne bucura împreună de orice succes.

Or, vedeţi bine că n-a fost aşa.

Statul contruit de Băsescu este profund PERSONAL, adică subjugat voinţei, chefului şi urii unui singur om. Dacă omul se supără pe tine, el asmute Statul. Iar Statul latră, mîrîie şi muşcă: e un dulău în lesă.

Cum a folosit Traian Băsescu acest Stat? Cum a avut chef.

Cei care ştiu cu adevărat cum se întîmplă lucrurile în cercurile puterii au fost martorii unor evenimente care v-ar putea părea incredibile. Traian Băsescu e consultat în toate, şi se implică în toate - de la chestiuni politice de partid, la chestiuni economice.

De exemplu: Băsescu a decis ca la preşedinţia Organizaţiei de Tineret a PD să fie "aleasă" Ridzi - deşi tinerii pedişti se pregăteau de ceea ce credeau ei că vor fi alegeri libere în interiorul partidului (cu platforme, prezentare de candidaţi şi campanie prin ţară). La momentul deciziei amintite, Băsescu era preşedintele României, iar acţiunea lui era contrară prevederilor Constituţiei. N-a avut importanţă incongruenţa constituţională, dacă aşa a dorit el.

De exemplu: fratele preşedintelui, Mircea, este dovedit că promitea unui grup de oameni de afaceri că le va facilita întîlnirea cu Preşedintele Ţării, pentru a li se garanta că se pot ocupa de business-ul lor. De ce Preşedintele (Contituţional, în afara sferei economice) are a face cu nişte afaceri private?

De exemplu: în discursul său de pe o scenă de campanie, Băsescu însuşi întreba, retoric: "-Să le fi dat zăcămintele de sare lui X, şi zăcămîntul cutare lui Y? Dacă li le dădeam, azi nu mă mai criticau atît...". Acest personal "să le fi dat" e o dovadă că, într-adevăr, afacerile cu zăcăminte naturale se fac doar cu aprobarea şi încuviinţarea Şefului Suprem. De ce s-a putut implica Preşedintele în astfel de decizii? (Sau a minţit la miting, pentru a da bine la populaţie?)

Ultimul (cronologic) exemplu: proiectul legii sănătăţii este construit la Cotroceni - şi nu la Ministerul Sănătăţii, cum v-aţi putea aştepta într-o societate care respectă principiile Constituţiei. Dealtfel, nu e prima dată cînd de la Cotroceni se trasează directive Palatului Victoria.

Traian Băsescu a susţinut că face totul pentru a moderniza statul. Face comisii. Face legi. Face conferinţe de presă pentru a explica şi comisiile, şi legile.

Dar, dacă modernizarea era miza, iar proiectul e bun, proiectul trebuie susţinut ca fiind valoros. Guvernul s-a şi grăbit să-l accepte, proba fiind găzduirea pe site-ul Ministerului Sănătăţii.

Din păcate pentru ţară, Traian Băsescu s-a supărat. Întîi pe Arafat, căruia i-a adresat celebra ghici-ghicitoare. Apoi, fiindcă tot mai mulţi păreau să nu-i înţeleagă viziunea, bunele intenţii şi valoarea istorică, Traian Băsescu s-a supărat pe societate - pe care vrea s-o lase cu legea actuală, na! Or, cum legea actuală era a unui stat nemodernizat, deci "proastă", e clar că retragerea legii "bune" e o pedeapsă.

Bine-bine, s-o fi supărat Traian Băsescu, dar ce are acest lucru a face cu dezbaterea proiectului propus de o comisie prezidenţială?

Logic, administrativ şi economic ar fi trebuit ca proiectul să meargă mai departe. Logic şi administrativ - pentru că proiectul era, DEJA (!), al Guvernului, care şi-l însuşise! Guvernul putea continua dezbaterea, încercînd să convingă de valoarea prevederilor legale. Apoi, economic vorbind - oamenii care au lucrat la proiect au fost plătiţi, iar a arunca totul la coş pentru că s-a supărat Băsescu pe Arafat e o irosire de resurse financiare. Acum , în criză.

Dar - nu! Omul Băsescu s-a supărat, iar omul a acţionat: i-a cerut premierului să retragă legea. Preşedintele României n-ar fi trebuit s-o facă, însă omul a făcut-o. Iar premierul a executat ordinul omului - şi proiectul a fost retras.

Un premier adevărat şi un preşedinte adevărat n-ar fi ajuns în situaţia aceasta. Întîi, că un Preşedinte responsabil nu-şi lasă nervii să-i determine deciziile, iar un Premier adevărat nu permite un derapaj constituţional atît de mare, precum al unui preşedinte care conduce "la nervi".

Aşadar, acum oamenii strigă "Jos Băsescu!" pentru că în toţi aceşti ani a fost vorba doar despre Băsescu, în ceea ce priveşte deciziile esenţiale în conducerea Statului.

"Jos Băsescu!" nu este, pentru mine, o lozincă îndreptată împotriva unui om, ci a unei metode de a conduce societatea. Omul Băsescu este metoda.

O democraţie nu se defineşte prin corectitudinea deciziilor de la un moment dat, ci prin modul în care deciziile au fost luate. Este mai puţin important CE decizii ai luat, decît CUM le-ai luat. Există dictaturi care pot lua o decizie corectă la un moment dat, şi democraţii care pot lua o decizie greşită. Prefer democraţia - pentru că ea (teoretic, măcar), permite îndreptarea erorilor şi cîntărirea opţiunilor.

"Dialogul" despre care îmi vorbeşte acum premierul Emil Boc nu a fost important nici la prima asumare de răspundere, nici la a doua, nici la a treia. Dialogul n-a contat atunci cînd s-au luat măsuri nedrepte. Pînă acum a contat doar criteriul numeric: "hai să vedem dacă sîntem mai mulţi şi să rămînă cum vrem noi". Azi, pentru că în stradă sînt tot mai mulţi (şi ar fi şi mai mulţi, dacă i-ar număra Roberta Anastase), Emil Boc vrea dialog. E nu doar absurd, e şi penibil.

Măcar o parte dintre cei care strigă acum "Jos Băsescu!" au început să simtă (nu e întîmpător acest verb; nu cred că, deocamdată, conceptualizează) că statul a fost condus după cum a avut chef Traian Băsescu. Dacă Băsescu te place, eşti ministru; dacă nu, pleci. Dacă Băsescu vrea să-ţi dea o lege bună, o concepe el la Cotroceni; dacă nu mai vrea, ţi-o retrage. Dacă Băsescu te înjură, statul îţi trimite întîi Fiscul, apoi procurorii.

Oamenii par să simtă că metoda e fundamental greşită, iar aceasta nu e democraţie. Protestează. Oamenii (consideraţi "echipaj") n-ar trebui să protesteze cînd la conducere se află el, căpitanul, crede Băsescu. Omul Traian Băsescu se va supăra, iar Statul va trimite jandarmii.

(Cînd scriu această propoziţie, tocmai aud la televizor că jandarmii vor începe să-i legitimeze pe cei din stradă. Pînă la urmă s-ar putea declara stare de urgenţă, pentru că se va considera că există o ameninţare la adresa siguranţei naţionale sau a democraţiei. Atunci, citez din lege, "unele atribuţii ale administraţiei publice centrale de specialitate şi ale administraţiei publice locale trec în competenţa autorităţilor militare şi a altor autorităţi publice, prevăzute în decretul de instituire a stării de asediu sau de urgenţă". Am încheiat citatul. Am încheiat totul, atunci).

Statul personal, impregnat acum cu ură şi autoritate vanitoasă, cu pseudo-valori şi sfidarea oricărei evidenţe, este o fundătură istorică.

Avem o problemă, şi trebuie rezolvată. Marinăreşte vorbind - proiectul politic al lui Traian Băsescu conduce la eşuarea societăţii.

Pentru asta se strigă "Jos Băsescu!"

Pentru asta chiar merită să strigi Jos Băsescu!

Mihai Dragnea

(voi reveni cu răspunsuri la întrebările 2 şi 3)

"Albă ca zăpada" - nespusa poveste a unui personaj important

2011-11-24T06:48:00.009+02:00

Pentru mine, cel mai important şi mai de luat în discuţie personaj din "Albă ca zăpada" este vînătorul. Acum, că am definit ideea, să explic.

Albă ca zăpada este, de fapt, o poveste banală - pentru momentul în care a fost scrisă.

Pînă la urmă, orice creaţie artistică reflectă mentalitatea artistului şi a momentului său istoric. Cînd oamenii credeau în zei, Homer a scris Iliada. Cînd regalitatea era contorsionată de răzbunări şi crime, Shakespeare a scris Hamlet. E firesc să fie aşa, altfel destinatarii poveştii (azi îi numim adesea "public ţintă") nu ar recepţiona mesajul. Un trib din Amazon, pierdut de lume, nu ar rezona astăzi cu poveştile ultramoderne (gen Inception sau Matrix), dar ar putea regăsi ceva interesant în Avatar, însă doar atît timp cît e vorba de apărarea teritoriului de o invazie a oamenilor cu avioane.

În "Albă ca zăpada" nu se întîmplă aproape nimic ieşit din comun - dacă ne raportăm la momentul în care a fost scrisă povestea (undeva la începutul secolului 19). Pe atunci erau la ordinea zilei trăirile conţinute în "Albă ca zăpada": preţuirea frumuseţii fizice, critica vicleniei şi a urîţeniei de caracter, rolul norocului în viaţa fiecăruia, finalul fericit al prinţului şi prinţesei, regăsirea statutului social pierdut pe nedrept.

Nimic ieşit din comun, pînă aici.

Dacă recitiţi povestea acum, la maturitate, veţi vedea că personajele îşi trăiesc viaţa liniar sau coplanar cu ceea ce ar fi trebuit să le fie "destinul".

O împărăteasă frumoasă naşte un copil excepţional de frumos. (Menţionez că dorinţa şi rugăciunea au fost ascultate de Divinitate - Creştinism de secol XIX). După naştere, mama moare.

Un împărat rămas văduv se recăsătoreşte cu - nu-i aşa? - altă femeie frumoasă.

Mama vitregă doreşte răul fiicei vitrege.

Piticii muncesc afundaţi în pădure.

Răul este făcut, dar destinul salvează pe cel neprihănit.

Prinţul - fără alte merite speciale, în afară de a se îndrăgosti de un chip - se căsătoreşte cu frumoasa care îşi recapătă statutul social pierdut după facerea răului.

Observaţi: nimeni nu întreprinde ceva ieşit din tiparele propriului rol încredinţat de destin.

Mama Albei ca zăpada moare - erau comune morţile la naştere, sau curînd după aceea; destin.

Piticii nu se gîndesc să iasă din pădure, nici să o denunţe public pe împărăteasa cea vicleană: destinul lor. Sînt harnici, ordonaţi şi neacceptaţi de societatea momentului - sau măcar fără şanse de a fi egalii oamenilor egali de pe atunci (fără rol în societatea celor de statură potrivită, adică a "normalilor"; de aceea s-au refugiat în pădure doar ei cu ei, înainte de a-şi putea găsi soţii pitice). Se comportă liniar sau coplanar cu "ceea ce le-a fost scris".

Împăratul e inexistent, practic, după ce a contribuit, masculin, la naşterea Albei ca Zăpada; nu pare capabil să o ţină în viaţă pe mama naturală a fetei, nici să împiedice uneltirile noii sale soţii: destinul său.

Împărăteasa e rea de la început. Şi rămîne rea: destinul ei. Nimic nu ne mai miră, după prima încercare de crimă odioasă. Următoarele încercări de a ucide o tînără fără vină sînt coplanare cu destinul Celei rele.

Prinţul, un hoinar aproape iresponsabil (ce prinţ se plimbă hai-hui şi singur prin păduri neumblate, la începutul anilor 1800?), are doar meritul că a moştenit un rang şi un cal alb. El nu o salvează, de fapt, pe Albă ca zăpada. Norocul, întîmplarea, destinul o salvează. Prinţul doar trecea pe acolo; dacă nu era el, era altul. Prinţul face parte, însă, din destinul Frumuseţii. Cine este ieşit din comun de frumos, nu poate avea destinul celor "doar drăguţi"; frumuseţea de poveste reclamă măreţie socială. Un prinţ e obligatoriu pentru o Frumoasă.

Am gîndit toate acestea la cîteva luni după ce am constatat cu ce uşurinţă aruncă românii pe piaţă concepte precum Albă ca zăpada. Un povestitor de ocazie - Lăzăroiu Sebastian - lansează un "concept", şi sute de guri se grăbesc să popularizeze "marea idee".

Nu ştiu dacă vă e clar la ce se referă iniţiatorul conceptului politic Albă ca zăpada; mie nu mi-e clar.

Dar constat că povestea conţine un personaj prea uşor trecut cu vederea.

Un personaj pe care România nu l-a avut aproape niciodată în "povestea" istoriei sale, ca urmare nu ştie să-l descopere într-o poveste, nu-l apreciază şi nu-l pune în valoare: individul (conştiinţa individuală) care nu-şi acceptă rolul în "poveste", dacă i se cer lucruri dincolo de valorile sale.

Poate că acest personaj nu acţionează pe deplin la lumină, poate că nu are curaj să-i denunţe, public, pe cei care îi cer lucruri inacceptabile pentru el - însă e, fără îndoială, un răzvrătit.

În cazul poveştii Albă ca zăpada, personajul acesta răzvrătit este Vînătorul.

Fără Vînător şi decizia sa - nu ar fi existat Albă ca zăpada.

Fata e în viaţă pentru că el a considerat că un ordin direct nu poate fi îndeplinit dacă nu este justificat; dacă încalcă un principiu moral aflat, pe scara valorilor personale, mai presus de obligaţia de a respecta autoritatea Puterii de la momentul respectiv.

Gîndiţi-vă la Vînător.

Cine era el?

Cine putea să fie?

Un străin de curtea regală şi de împărăteasă? Cu siguranţă, nu - pentru că ordinul dat era "sensibil" (prin cît era de fioros), şi nu putea fi încredinţat chiar oricui. Între Vînător şi Putere trebuie să fi fost o linie de subordonare directă. Împărăteasa i-a cerut Vînătorului să revină cu dovada. Aşadar, Vînătorul avea linie de comunicare directă cu Puterea care i-a cerut să ducă la îndeplinire o sarcină "de stat". Imaginaţi-vă: el revenea la palat cu o inimă însîngerată, şi trebuia să ajungă faţă în faţă cu Împărăteasa; nu se poate să fi fost un personaj nou, sau necunoscut pentru Putere. Dacă ar fi fost necunoscut, exista opţiunea ca el să dispară după ce nu se achita de sarcină. Împărăteasa îi ştia adresa şi familia Vînătorului, şi prin faptul că-l ştia, îl controla - prin frica de represalii în cazul răzvrătirii.

Conform acestui "destin" - să fii Vînător la cheremul Puterii - personajul ar fi fost obligat să fie coplanar cu ce-i fusese scris. Crima e doar un detaliu, atît timp cît accepţi că ai de făcut orice ţi s-ar cere la un moment dat. Crima e doar una dintre variantele lui "orice"; trebuie să apară, statistic, la un moment dat.

Dar Vînătorul a permis continuarea poveştii. (Acum, adepţii ideii de "destin" îmi vor spune că el făcea parte din destinul fetei).

Decizia lui, luată ca urmare a judecăţii proprii, a schimbat istoria.

În adîncul pădurii şi în faţa victimei inocente, vănătorul era Puternicul suprem. Putea aduce moartea, în lipsa oricărei pedepse de pe lumea aceasta. Statul îi ceruse acest lucru - şi cine era el, să pună în discuţie o măsură de Stat?

Totuşi, Vînătorul are valori proprii. Pentru el, crima ar trebui să fie precedată de o necesitate. (Măcar atît!) Ucide animale pentru a se hrăni, sau pentru a apăra comunitatea (pe atunci, vînătoarea nu era un hobby). Nu e un scelerat, un psihopat, un criminal. Aşa cum călăul acceptă să ucidă un "vinovat" sau un "rău pentru ceilalţi" fără să trăiască sentimentul vinovăţiei că a luat o viaţă, şi vînătorul ar accepta, probabil, o crimă care are la bază o raţiune superioară de stat.

"Această crimă, care mi se cere, ce are la bază?" - trebuie să se fi întrebat vînătorul. Iată prima răzvrătire.

De aici pînă la răzvrătirea finală - lăsarea în viaţă a copilei inocente - nu este decît un pas. Logic, dar infinit de greu de făcut, în context. Prin nerespectarea unui ordin clar şi direct, Vînătorul ar putea plăti un preţ social imens; ar putea fi, chiar, ucis. Vînătorul decide, totuşi, că valorile sale sînt într-o contradicţie atît de mare cu Sistemul, încît viaţa în cadrul Sistemului i-ar deveni insuportabilă, dacă şi-ar călca valorile. "Dacă o ucid, nu voi mai putea trăi cu mine însumi", trebuie să-şi fi spus Vînătorul. Ar fi putut trăi foarte bine în cadrul societăţii momentului - şi ar fi fost de aşteptat recompense din partea Puterii (Împărătesei); dar omul a decis că n-ar fi putut trăi el cu el.

Nu a respectat un ordin, într-un moment decisiv. S-a opus judecăţii Puterii, într-un moment crucial. A sfidat Puterea, prin insubordonare, şi a devenit, astfel, pasibil de pedeapsă. Social şi funcţionăreşte vorbind, e grav. Totuşi, cînd aţi citit povestea, nu l-aţi învinovăţit. De ce?

Nu l-aţi învinovăţit pentru că aţi înţeles, dintru început, că ordinul era greşit. Crima era odioasă prin lipsa unei justificări solide - căci nu ucizi doar din invidie, trebuie să fie un motiv (statal) mai puternic.

Şi nu l-aţi învinovăţit pentru că valorile (în sens etic) adoptate/practicate de vînător sînt superioare valorilor pe care le dovedeşte Puterea.

A accepta rolul de criminal într-un astfel de stat conduce, în timp, la un stat de neacceptat.

Metoda defineşte şi subjugă ideea, pînă la urmă. Răul practicat constant în numele Binelui nu poate fi "bun"; în final, practicile îţi devin concepte.

Uciderea la cheful cuiva devine regulă, după ce ani de zile ai acceptat că se poate ucide la cheful Puterii.

Asta s-a întîmplat cu toate societăţile totalitare: n-au avut niciodată un Vînător precum cel din Albă ca zăpada.

România nu are Vînător.

Şi nici n-a avut.

De îndată ce se apropie de Palat, cetăţeanul consimte la tot.

A nu înţelege cînd principiul fundamental e mai important decît obedienţa, şi cînd ideea fundamentală este ucisă de practicile "în numele ideii" - este cel mai adînc hău moral în care se poate găsi o comunitate.

În chiar aceste clipe, unor apropiaţi ai Palatului li se cere să "ucidă" (metaforic vorbind). Cînd asculţi ilegal telefoane - ucizi ideea de libertate a individului. Cînd faci controale financiare cu comanda fermă "caută orice motiv şi bagă la puşcărie", ucizi şi piaţa liberă, şi libertatea personală. Cînd accepţi, în sinea ta, că motivul "crimei" este justificat doar de dorinţa de răzbunare a Şefului, nicicum de raţiuni importante de stat - eşti gata să accepţi orice; ai ucis-o, deja, pe Albă ca zăpada. Eşti vînătorul obişnuit, obedient, eşti "firescul" de veacuri al acestor ţinuturi.

Mi-ar fi plăcut să fie apreciat mai mult Vînătorul din Albă ca zăpada.

Dar nu va fi aşa, aici. În versiunea românească, Albă ca zăpada nici nu există. Există doar povestea banală a unor metode care devin crime, metode aplicate în numele unor "principii înalte". Practicile devin concepte. Puterea va trebui să recurgă la practici tot mai dure pentru a ascunde ce a făcut în contra ideilor iniţiale: noul concept de Putere a apărut.

Cum se poate aceasta? Se poate acolo şi atunci cînd nu există valori personale mai presus de aceea a acceptării ordinelor Puterii; iar ordinul puterii este acceptat pentru că vine însoţit de o recompensă (materială sau socială). De sute de ani, caractere mici şi infecte au populat sferele de decizie tocmai pentru că NU au comentat ceea ce li se cerea să facă; s-au adăpostit în umbra unor aşa zise "idei-de-bine", şi au executat. Au executat comenzi şi oameni. Au executat principii. Execuţia le-a devenit principiu, în cele din urmă. Nici nu se poate altfel, e logic să fie astfel.

Personajul "Vînătorul" din "Albă ca zăpada" nu poate apărea într-o societate care nu şi-a definitivat valorile.

Ca grup uman, noi nu ştim, acum, în ce lume NU am vrea să trăim - şi de aceea orice practici ni se par acceptabile, doar pentru că par să scrie, mereu, o poveste (în sens de istorie). Neavînd valori, nu avem nimic de refuzat dinainte. Neavînd nicio istorie de evitat - conceptual vorbind - nu ne ferim de nicio practică. Ne identificăm cu orice Sistem - mai ales dacă există o răsplată.

Drama noastră, ca neam, nu e că avem Împărătese rele, sau Împăraţi răzbunători. Toate popoarele au astfel de caractere, în cercurile Puterii.

Noi nu avem Vînători care să-şi asume alt destin decît acela de a se desăvîrşi ca sclavi ai Puterii.

Mihai Dragnea

România fără Băsescu

2011-10-25T19:07:00.002+03:00

Astăzi am putut vedea cum arată România fără Traian Băsescu.

Este 25 octombrie 2011.

Omul etern (Demonstrarea raţională a existenţei lui Dumnezeu: impasul logic)

2010-11-28T05:55:00.013+02:00

(CONTINUARE din postarea precedentă; partea 3/3)

Cîteva probleme nerezolvate

1. Biblia temporală a unui Dumnezeu “netemporal, în cunoaştere veşnică”

Cu Biblia în mînă, se poate arăta cum Dumnezeu acţionează (faţă de om) ca şi cum nu ar şti ce urmează să se întîmple.

Să luăm chiar păcatul originar. “Din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănînci...”, i-a spus Dumnezeu omului, “căci în ziua în care vei mînca din el, vei muri negreşit” (conf. Vechiul Testament, Genesa). Ştim deja: primul om a mîncat şi a fost izgonit din Rai. Primul om a fost victima temporalităţii sale. Mai precis, omul nu a văzut dinainte ce urma să i se întîmpe – nici nu avea cum; putea să încerce să prevadă, putea să facă orice raţionamente, dar nu putea şti. Or, Dumnezeu nu era în aceaşi situaţie.

Cînd Dumnezeu l-a atenţionat pe primul om, viitorul acestuia (adică – “mîinele”, întîlnirea cu şarpele şi aşa mai departe) nu era şi viitorul lui Dumnezeu.

A fost seară, şi apoi a fost dimineaţă – pentru om. Pentru Dumnezeu, temporalitatea aceasta nu are deloc acelaşi înţeles. Dumnezeu fiinţează în clipa eternă, spun eu, iar Dogma o recunoaşte: “Dumnezeu se cunoaşte pe Sine şi toate cele din lume, din creaţie, peste limita de spaţiu sau de timp”.

Aşadar, ce sens are, pentru Dumnezeu, atenţionarea?

În ce fel se putea – atenţie! – logic, în “logica” şi “raţionalul” religiei sau Dogmei, ca Dumnezeu să nu ştie ceea ce avea să i se întîmple primului om?

Nu vorbesc acum despre liberul arbitru.

Întrebarea este dacă Dumnezeu ştia sau nu, nu dacă intervenea sau nu. Eu cred că tot ce am arătat pînă acum demonstrează clar că Dumnezeu ştia.

Cu alte cuvinte, a creat un om despre care ştia cum va evolua, dar i-a spus că poate evolua cum vrea. Este ca şi cum regizorul, văzîndu-şi pelicula, îi strigă la premieră personajului principal, proiectat pe ecran: Salvează-te! Salvează-te! Iar personajul, « liber », alege să evolueze într-un fel pe care regizorul îl ştie, deja. Desigur, regizorul putea să nu creeze filmul, dar parcă acest lucru mai are vreo importanţă la premieră…

Iată, aşadar, Dumnezeul zugrăvit de logica Dogmei: ştie (pentru că trebuie să fi ştiut!), dar atrage atenţia ca şi cum ar putea fi suprins.

Poate fi acceptată ideea că o pre-cunoaştere nu e şi cauză (aşa cum dacă ştiu că o piatră va cădea, faptul că ştiu nu e cauza căderii), însă această idee stă confortabil numai în scaunul ştiinţei. Eu cred că Dumnezeu nu poate fi asociat cu fizicianul sau chimistul. Dumnezeu ştie – şi priveşte pasiv ceea ce ştie deja. Adică distrugerea creaţiei sale.

Concluzia aceasta, obţinută pe cale raţională, îi obligă pe credincioşii care propovăduiesc Dumnezeul Binelui să refuze demonstrarea raţională a existenţei lui Dumnezeu.

Dumnezeu trebuie căutat altfel.

Bucureşti, 11 aprilie 2001 (revizuit în martie 2009 şi aprilie 2010)

[NOTĂ :

Am gîndit ani de zile asupra celor abordate aici. Am scris acest text în 2001, şi l-am revizuit (pentru a clarifica, şi nu pentru a schimba vreo idee) în martie 2009, apoi în aprilie şi în noiembrie 2010.

Între 2001 şi 2009 am purtat mai multe discuţii asupra acestor aspecte – dar numai cu apropiaţii (dintre care Laurenţiu a fost cel mai activ, stimulîndu-mă).

Gîndind în continuare asupra creaţiei şi apariţiei lumii, am constatat că problema « nerezolvată » a Bibliei temporale scrisă de un Dumnezeu atemporal este relativ minoră, în comparaţie cu o alta. Iată, în continuare, la ce mă refer.]

2. Începutul (La început a fost ideea)

[Eu nu spun că Dumnezeu nu există, ci atrag atenţia asupra unor contradicţii logice – apărute tocmai în contextul în care acceptăm logica propusă chiar de dogma creştină. Demonstrarea raţională a lui Dumnezeu şi impasul în care ne aduce ea, iată ce este în discuţie pentru mine – şi nu existenţa în sine a unui Creator. Nu pot spune că Dumnezeu nu există. Pot încerca să văd ce se întîmplă dacă accept forma preceptelor enunţate în numele Creatorului. Şi nu sînt liniştit deloc.

În anii din urmă (şi după discuţii intense chiar cu feţe bisericeşti), am înţeles – şi consider acum – că există altceva mai tulburător decît contradicţia dintre Dumnezeul “surprins” din Biblie şi Dumnezeul atemporal – logic: de ne-surprins – din Dogmă. Acea contradicţie te face să te întrebi lucruri pămîntene – precum cine şi de ce prelungeşte punerea de acord a ideilor contradictorii. Nu mă mai interesează aceasta, am descoperit altceva. Iată.]

Dumnezeu fiinţează în clipa eternă. Aleg metafora mea pentru simplitate, dar atrag atenţia că şi Dogma acceptă “cunoaşterea veşnică, netemporală, în neîntrerupt prezent, nu în etape” (op.cit).

Dacă este aşa, atunci pentru Dumnezeu nu există vreo discontinuitate în timp. Pentru Dumnezeu, timpul nu poate fi, cum zic fizicienii, împărţit în unităţi tot mai mici, “discrete”, adică decelabile.

E obligatoriu aşa – pentru că Dumnezeu nu fiinţează în timp. Se află, mereu, în clipa Sa eternă.

Ca atare, pentru Dumnezeu nu există nicio unitate de timp, nicio fărîmă, cît de mică, pentru un “înainte” sau un “după”.

Iată textul Bibliei[1]: “La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pămîntul”. Niciun credincios nu trece dincolo de acest text. Eu am făcut-o. (Poate tocmai pentru că nu sînt credincios).

Încerc să cuprind hăul care se naşte din următoarele întrebări:

Se poate decela momentul în care Dumnezeu a decis să facă lumea? Cum i-a venit ideea?
Şi pînă a decide să facă cerurile şi pămîntul, ce idei au fost prezente cu Dumnezeu?

Pentru că, să nu uităm, am fost cu toţii de acord că Dumnezeu este o entitate raţională. Înţeleg aspectul Biblic al Universului creat, dar încerc să înţeleg şi ce era Dumnezeu înainte de Univers.

Va să zică, Dumnezeu a creat, dar această idee, acest gînd, această acţiune, creaţia în sine – se poate decela în timp? Adică, putem spune că Dumnezeu (iertată fie-mi blasfemia) se ocupa cu altceva, iar apoi s-a decis să creeze lumea?

Dincolo de blasfemie, există un aspect pe care îl consider cutremurător: nu putem să ne imaginăm că Dumnezeu a existat, vreodată, în afara propriei creaţii. Adică, pentru Dumnezeu, ideea creaţiei nu “a venit” – aşa cum nouă ne vin, temporal, ideile. Dumnezeu nu putea să nu aibă această idee. Pentru că totul, pentru Dumnezeu, este acum.

Lui Dumnezeu, mă văd nevoit să constat, îi vin toate ideile deodată. Poate nouă (în cazul, din nou blasfemiator, că am putea asista la acest proces) ni s-ar părea că ideile Dumnezeieşti apar în timp, dar pentru Creator, acestea sînt simultane! Simultanul este, întru Dumnezeu, perfect compatibil cu Creatorul, aşa cum cu temporalitatea este compatibilă cu condiţia umană.

Lui Dumnezeu i-au venit toate ideile deodată. Deîndată ce a ştiut, a ştiut totul.

În măsura în care ni-l putem imagina pe Dumnezeu, sîntem nevoiţi să ni-l închipuim cu toate ale sale. Cu Universul. N-a existat un Dumnezeu “dinainte”. Nu s-a transformat Dumnezeu în Creator. Pentru că, dacă s-a transformat, înseamnă că a existat un moment (din timpul Lui, nu al nostru!), un “epsilon t” infinitezimal, în care Dumnezeu a fiinţat fără nici o idee. Fără raţiune, implicit. Un Dumnezeu nemişcat, care a început deodată să aibă o idee. Este de ne-imaginat (dogmatic şi religios vorbind) o astfel de teorie; ea ar presupune că CEVA a dat un impuls însuşi Creatorului.

(Practic, spun că nu poate exista noţiunea de timp fără noţiunea obligatorie de gînd al lui Dumnezeu. Fiindcă, deîndată ce Dumnezeu n-ar şti, înseamnă că nu ar putea fi nimic de ştiut. Dacă Dumnezeu n-a avut vreodată, într-un moment, nicio idee, atunci acel moment nu-l conţine nici pe Dumnezeu. Fireşte că Dumnezeu este conştient de sine.)

Dumnezeul primordial, aşa cum începe să mi se releve, trebuie să ne gîndească. Ideea sa cu privire la noi este un aspect fundamental al capacităţii Creatorului de a gîndi veşnic şi netemporal.

Dumnezeu gîndeşte, dintotdeauna, la noi.

Dumnezeu nu poate fi imaginat “cu gîndul în altă parte”, pentru că nu există nicio parte a timpului sau spaţiului fără prezenţa lui Dumnezeu; iar asta o spune Dogma.

Din momentul în care Dumnezeu există, noi existăm. În el, în ideea lui, în cunoaşterea lui.

Noi, desigur, vom pieri. (Nu neapărat în Apocalipsa prezisă, ci din cauze mult mai “pămîntene” sau “universale”, precum răcirea / explozia stelei numită Soare, sau contracţia Universului).

Pentru Dumnezeu, sîntem o fărîmă din clipa lui eternă. Iar Universul, mai bine zis totul (în sensul întregului) – poate fi imaginat foarte bine şi fără noi.

Colosal mi se pare că nu putem imagina existenţa lui Dumnezeu – fără noi. Oricît de neimportanţi am fi fost pentru întregul Univers, noi trebuie să fim în gîndul lui Dumnezeu.

Este ca şi cum Dumnezeu ar trebui să existe, pentru că noi am devenit conştienţi de existenţa lui.

Să mai acceptăm ceva: aşa cum pentru Dumnezeu cunoaşterea este “în neîntrerupt prezent”, aşa şi amintirea este de neşters. Noi, dispăruţi din Univers, nu vom pieri nicicînd – de data aceasta, “nicicînd” este măsurat după puterea Creatorului – din gîndul dumnezeiesc.

“Sîntem veşnici”. Fie şi în amintire. “Vom fi fost”, pentru Dumnezeu – asta înseamnă că “sîntem”, de-a pururi, pentru el. Prin raţionamentele noastre, Îl obligăm pe Dumnezeu să nu ne uite.

Am re-centrat lumea în jurul nostru (după ce o făcusem “ştiinţific” timp de mii de ani în care am crezut că Soarele ne dă ocol) – de data asta religios.

Asta nu mi se mai pare nici religie, nici credinţă. Mi se pare o dovadă a egocentrismului nostru.

Nu de moarte ne este cel mai frică.

Ne îngrozeşte să aflăm că nu sîntem veşnici. Şi ne-am inventat o veşnicie, în gîndul lui Dumnezeu.

Mihail Dragnea, 5-6 martie 2009, 27 noiembrie 2010

[1] Biblia, printed by World Wide Printing, varianta în lb. rom., ISBN 973-97047-0-0

Omul etern (Demonstrarea raţională a existenţei lui Dumnezeu: impasul logic)

2010-11-27T07:37:00.008+02:00

(CONTINUARE din postarea precedenta; partea 2/3)

Aspecte ale dogmei creştine

Nici o persoană cu educaţie teologică nu a contestat vreodată primele două premise şi, pînă la un punct (veţi vedea de ce doar pînă la un punct!), nici concluzia.

Teologia dogmatică[1] (e vorba de dogma creştin-ortodoxă; consider că diferenţele dintre cele două Biserici nu constau în viziunea asupra aspectelor prezentate în aceste rînduri) postulează:

« Atotştiinţa este cunoaşterea totală şi desăvîrşită a lui Dumnezeu. Totală, după cuprins, întrucît cunoaşte tot şi din trecut şi din prezent şi din viitor, tot ceea ce există sau ar putea să existe, neputîndu-se cugeta nimic care ar depăşi sfera cunoaşterii dumnezeieşti. Altfel spus, Dumnezeu se cunoaşte pe Sine şi toate cele din lume, din creaţie, peste limita de spaţiu sau de timp.

Cunoaşterea este desăvîrşită, după formă, întrucît este cunoaştere veşnică, netemporală, în neîntrerupt prezent, nu în etape, ci deodată, prin intuiţie directă, nemijlocită, prin « vedere » directă[2]. «

După cum se observă, Teologia dogmatică aprobă toate premisele de la începutul acestui demers, şi chiar concluzia.

Am subliniat aspectul esenţial al cunoaşterii lui Dumnezeu: în neîntrerupt prezent, nu în etape.

Pentru Dumnezeu şi cunoaşterea sa, nu există nici un moment diferit de alt moment. Există acea clipă infinită, eternă, în care cunoaşterea este « în neîntrerupt prezent ».

Nu există, aşadar, pentru Dumnezeu, cunoaştere în etape, o cunoaştere anterioară sau ulterioară unui moment anume.

Concluzia aceasta este esenţială. Nu uitaţi: este concluzia Teologiei dogmatice.

Mai departe, dogma :

« (…) Cugetînd asupra raportului atotştiinţei dumnezeieşti cu libertatea omenească, în special asupra preştiinţei lui Dumnezeu, referitoare la faptele omului, ne izbim de greutatea înţelegerii acelui raport.

(…) Cunoaşterea de dinainte a unui lucru nu este totodată şi cauza lui, după cum, medicul poate să ştie mai dinainte că cineva se va îmbolnăvi sau chiar că va muri, însă prin aceasta el nu devine cauza bolii sau a morţii. Dumnezeu ştie ce vom face, dar ceea ce vom face noi nu-şi are cauza în Dumnezeu, ci în voinţa noastră liberă (Sf. Ioan Damaschin).

Astfel, una este preştiinţa şi alta este cauza a ceea ce s-a ştiut mai dinainte. Cunoaşterea lui Dumnezeu nefiind dependentă de timp, El vede faptele noastre viitoare ca şi cum ar fi prezente şi fără a restrînge sau a înlătura libertatea celui ce le săvîrşeşte. Adică, existenţa faptelor omeneşti nu depinde de cunoaşterea lor din partea lui Dumnezeu, căci dacă ar depinde de această cunoaştere, ar însemna că se petrec în chip necesar, oarecum mecanic, inevitabil, fatal, ci, invers, cunoştinţa lui Dumnezeu este determinată de ele, de fapte ca produse ale libertăţii omului, în înţelesul că aşa, ca efecte ale libertăţii omului le prevede Dumnezeu. »

Aspectul libertăţii omului, al liberului arbitru - este foarte important pentru dogma creştină. Liberul arbitru transferă responsabilităţi (dar despre aceasta, imediat).

Acum, mă voi mărgini să remarc valoarea de adevăr în contextul temporalităţii virtual-reversibile a preceptului: una este preştiinţa şi alta este cauza a ceea ce s-a ştiut mai înainte.

Înţeleg temporalitatea virtual-reversibilă astfel :

Vedeţi un film. Descoperiţi, aşadar, pe măsură ce trec minutele, acţiunea, personajele, intriga şi finalul. Pînă aici, aţi funcţionat în timp.

Dar dacă reluaţi vizionarea filmului, pătrundeţi în temporalitatea virtual-reversibilă. Fiecare replică este cunoscută, personajele vă sînt familiare, iar finalul îl ştiţi. (Nu vă situaţi într-un trecut faţă de un viitor, nu aţi întors efectiv timpul din curgerea sa, nu priviţi viitorul, de aceea am definit starea drept temporalitate virtual-reversibilă. Trăiţi ceva ca şi cum aţi trăi în alt timp - în viitor, totodată cunoscut şi recunoscut în fiecare clipă a sa, precum un prezent continuu).

Preştiinţa dumneavoastră nu este cauza niciunui eveniment din film. Pur şi simplu aţi văzut deja filmul. Personajele nu fac nimic din cauză că sînteţi dumneavoastră acolo, dar ştiţi ce şi cînd vor face.

Eu cred că Dumnezeu nu poate fi catalogat drept spectatorul dintr-o temporalitate pseudo-reversibilă. (Nu voi insista aici cu motivarea acestei opinii, pentru că dogma furnizează cadrul discuţiei care ne va obliga să revenim la motivare, curînd.) Dogmei creştine îi foloseşte, însă, această catalogare, fiindcă vrea să şteargă, de pe acum, orice urmă de îndoială în privinţa responsabilităţii privind apariţia răului.

Şi, din nou, dogma :

« (…) Dumnezeu cunoaşte răul ca rezultînd din utilizarea neconformă cu binele a libertăţii omeneşti, deci ca produs al acestei libertăţi, nu ca efect al cunoaşterii Sale anterioare apariţiei răului. Căci dacă răul ar proveni din cunoaşterea lui Dumnezeu care precedează apariţia răului, atunci răul ar fi necesar, iar Dumnezeu s-ar manifesta ca autor al răului. » (op.cit., subl. mea)

Punct. Aici este punctul. Dumnezeu trebuie absolvit de responsabilitatea apariţiei răului, iar pentru aceasta se folosesc două metode.

Se introduce liberul arbitru şi principiul preştiinţa nu e cauză. Dumnezeu devine spectator în filmul nostru. În filmul nostru, reţineţi! Filmul este al nostru, noi l-am creat, sîntem producători şi regizori pentru Spectatorul nostru, sugerează dogma.

Şi, mai ales, se dă cu totul uitării principiul cunoaşterii unitare (citez: “cunoaştere veşnică, netemporală, în neîntrerupt prezent, nu în etape”).

De altfel, acest principiu este totul - în materie de explicare a lui Dumnezeu. Termenul explicare este înţeles diferit de un preot şi de mine. El explică de ce e aşa, iar eu spun de ce nu poate fi altfel, dacă e aşa!

Iată un tabel, în care am aşezat alături, comentate, două principii afirmate de Creştinism, şi care sînt absolut incompatibile.

Principiul

Cunoaştere în neîntrerupt prezent

Principiul

Preştiinţa nu e cauză

Cunoaşterea este (…) veşnică, netemporală, în neîntrerupt prezent, nu în etape(…)

Dumnezeu cunoaşte răul ca rezultînd din utilizarea neconformă cu binele a libertăţii omeneşti, deci ca produs al acestei libertăţi, nu ca efect al cunoaşterii Sale anterioare apariţiei răului. Căci dacă răul ar proveni din cunoaşterea lui Dumnezeu care precedează apariţia răului(…)

Aici, dogma vorbeşte de o cunoaştere care nu are etape, o cunoaştere într-un neîntrerupt prezent.

Aici, dogma spune :

Cunoaşterea lui Dumnezeu anterioară apariţiei răului nu este cauza răului. Şi subliniază că există o cunoaştere a lui Dumnezeu care « precedează » apariţia răului, susţinînd că, prin Liberul arbitru şi Preştiinţa nu e cauză se va rezolva problema.

Cum adică? Există două unităţi de măsură pentru Dumnezeu? Acum cunoaşte într-un prezent neîntrerupt, iar acum există o cunoaştere anterioară?

Dumnezeu are o cunoaştere anterioară unui eveniment, deci şi una ulterioară unui eveniment? Cum rămîne cu principiul cunoaşterii fără etape?

Unde este prezentul neîntrerupt ?

Şi, folosind noţiunile pe care mi le asum, întreb: unde este clipa eternă, unde – Dumnezeul cel în afara trecutului, prezentului şi viitorului uman, unde este Dumnezeu cel de nesurprins tocmai prin cunoaşterea lui?

Adică, spune dogma, Dumnezeu l-a făcut pe om bun, şi a rămas apoi, mai tîrziu, surprins de apariţia răului. Cunoaşterea lui Dumnezeu care precedează apariţia răului, ne spune dogma, nu poate fi culpabilizată pentru apariţia răului.

Ca şi cum ar exista momente diferite în care Dumnezeu cunoaşte şi nu cunoaşte răul. Ca şi cum Dumnezeu ar fi privit – surprins – un film, a doua oară.

Dar Dumnezeu a creat filmul. El nu este în postura unui spectator care ştie, dar nu e cauză. Dumnezeu nu poate să scape de cunoaşterea eternă, fără etape, deci nu poate să fugă de sub umbra apariţiei răului.

Nu există, la Dumnezeu, nici un moment în care creaţia să scape de cunoaştere. Pentru că nu pot fi disociate momentele. Un Dumnezeu absolvit de viitorul omului (şi al omenirii) este un Dumnezeu în neputinţa de a şti.

Dumnezeu nu vrea răul – spun preoţii ortodocşi.

Trebuie să fie aşa. Problema nu este, însă, dacă îl vrea, ci dacă, în actul creaţiei, binele şi răul erau sau nu erau deopotrivă ştiute de Dumnezeu. Şi erau.

Cu primul act al creaţiei, Dumnezeu ne-a de-creat. Binele la care avem şansa să ajungem este doar pentru noi în viitor. Pentru Dumnezeu, viitorul meu, al nostru, este într-un acum perpetuu.

Iată impasul logic de care vorbeam. Utilizată astfel, prelegerea “logică” a Bisericii creştine (deopotrivă ortodoxă şi catolică) îl obligă pe Dumnezeu la situaţia pe care o descriu astfel:

Nu are importanţă dacă Dumnezeu a vrut ceva sau altceva. El doar le-a făcut să apară, pe toate. În acest sens, e cauză a toate, deci şi a răului.

Fără un Dumnezeu care să fi creat ceva, nu era răul. Dumnezeu nu poate pretinde că a creat în necunoştinţă de viitor, deci nu poate pretinde că nu ştia de apariţia răului. Voinţa lui a fost creaţia.

(VA URMA)

[1] Teologia dogmatică, manual pentru seminariile teologice, prof.dr. Todoran, Isidor, arhid.prof.dr. Zăgrean, Ioan, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991

[2] op. cit., pag 109

Omul etern

2010-11-26T19:20:00.009+02:00

Acest text nu este unul religios. Dimpotrivă.

În “Omul etern” sînt cîteva teme principale, care decurg unele din altele:

1) Dumnezeu, entitate raţională şi în afara timpului, nu poate fi surprins

2) Cum poate fi interpretată teza « liberului arbitru », în contextul temei (1)

3) Omul rămîne, de-a pururi, în cunoaşterea lui Dumnezeu. Putem concepe un Dumnezeu fără om ?

La început a fost ideea. Lui Dumnezeu i-au venit toate ideile deodată. Deîndată ce a ştiut, a ştiut totul.

Mihai Dragnea

Omul etern (Demonstrarea raţională a existenţei lui Dumnezeu: impasul logic)

Contextul

Existenţa Divinităţii este mai puţin revelaţie, astăzi, şi din ce în ce mai mult demonstraţie.

Credinţa ni se justifică – mai mult decît ni se inoculează, sau ni se justifică în timp ce ni se inoculează; Dumnezeu ni se predică folosindu-se raţiunea.

Creştinismul a luat forma mileniului trei, şi se vrea pus în ecuaţii. Biserica se doreşte prezentă şi activă în şcoli – arătînd, astfel, că e gata să se plaseze umăr la umăr cu discipline precum matematica sau fizica, bazate pe şi izvorînd din logică şi experiment repetabil.

În acest context am susţinut că Biserica face o eroare: existenţa lui Dumnezeu nu trebuie demonstrată raţional[1]. Oamenii bisericii, credincioşii - nici nu ar trebui să încerce să demonstreze existenţa lui Dumnezeu apelînd la raţiune[2]. Ei ar trebui să creadă, pur şi simplu. Nu raţiunea ar trebui să justifice credinţa. Credinţa ar trebui să-şi fie sieşi de ajuns, să apară prin revelaţie şi să nu aibă nevoie de explicaţii sau justificări.

Raţiunea, aşa cum este ea definită azi, o dată aplicată pentru a explica sau justifica existenţa lui Dumnezeu, conduce la un impas logic major.

Două premise şi o concluzie

1. Dumnezeu, creatorul a tot ce există, nu poate fi decît o entitate raţională.

(Nu mă grăbesc să spun ”fiinţă”, deoarece consider categoria fiinţă ca fiind inclusă în categoria entitate. În plus, aşa cum vom vedea, va fi greu de împăcat ideea de fiinţă cu un corp fizic - cu Dumnezeu.)

Raţională, pentru că lipsa raţiunii nu poate crea raţiune.

Vorbim, desigur, despre o creaţie controlată, şi nu despre o evoluţie. Orice proces de fecundare spermatozoid-ovul poate fi descris drept lipsit de o raţiune proprie; evoluţia oului fecundat duce, însă, la om.

Dacă am accepta că există creaţie CONTROLATĂ/voită care să producă raţionalul, dar creaţia în sine este lipsită de raţiune, atunci am duce în absurd toate religiile lumii.

Dumnezeu este în mod necesar raţional, fiindcă una din creaţiile sale, omul, este raţională. Sau măcar pentru atît.

Dumnezeu - raţional nu înseamnă Dumnezeu - a cărui raţiune poate fi înţeleasă de om. Putem accepta că întregul creează partea, o conţine şi îi este superior acesteia. Putem accepta că partea, ca fiind mai puţin decît întregul, are mai puţine atribute şi calităţi ale acestuia. Va să zică, nu trebuie ca omul să cuprindă, cu raţiunea lui, raţiunea lui Dumnezeu. Dar este obligatoriu ca raţiunea omului să provină dintr-a lui Dumnezeu, şi, deci, să aibă legătură cu aceasta. Căci dacă n-ar avea nici o legătură, nu doar că omul nu l-ar înţelege pe Dumnezeu, dar nici acesta n-ar putea judeca faptele omului după raţiunea omului, şi, ca atare, n-ar judeca după regulile sistemului pe care îl arbitrează.

Dumnezeu este raţional, iar raţiunea sa este sursă a raţiunii umane. Dumnezeu raţionează (ştie şi înţelege) mai mult decît omul, dar oarecum asemenea lui (adică omul urmează tiparele raţiunii lui Dumnezeu).

Dacă n-ar fi aşa, Dumnezeu ar fi mai puţin decît omul.

2. Dumnezeu, creatorul a tot ce există, nu poate fi decît o entitate aflată în afara timpului.

Dumnezeu nu fiinţează în timp.

Dumnezeu nu poate fi afectat de timp - el nu îmbătrîneşte şi nici nu s-a născut.

Dumnezeu este în afara timpului.

Trecutul, prezentul şi viitorul nostru nu sînt, pentru Dumnezeu, trecut, prezent şi viitor. Oricînd ni s-ar întîmpla nouă ceva, pentru Dumnezeu este acum.

Dacă Dumnezeu ar fiinţa în timp, el ar fi afectat de timp. Astfel, timpul l-ar eroda pe Dumnezeu, l-ar măcina. Fiindcă, oricît de durabil ni s-ar părea că este ceva, atîta vreme cît fiinţează în timp, eroziunea se petrece, chiar dacă într-un interval prea mare pentru a fi măsurat de oameni.

Piramidele sînt în timp, Zidul Chinezesc, castelele şi cetăţile; în timp sînt şi apele, şi munţii, în timp fiinţează Pămîntul. Toate acestea vor dispărea cîndva - şi nu are importanţă dacă omul poate fi martor sau poate calcula momentul dispariţiei.

Pentru Dumnezeu, nu ajunge să existe mai mult decît omul sau decît întreg Universul. Dumnezeu are o existenţă dincolo de acestea şi neafectată de erodare.

Dacă n-ar fi aşa, Dumnezeu ar fi învinsul timpului.

Şi, dacă Dumnezeu ar fiinţa în timp, adică s-ar eroda, atunci ar exista ceva ce i-ar supravieţui lui Dumnezeu: timpul. Şi, perfect logic, ar exista ceva ce i-ar precede lui Dumnezeu: timpul.

3. Concluzie: Dumnezeu, entitate raţională în afara timpului, nu poate fi surprins.

Neafectat de timp, Dumnezeu fiinţează într-o infinită clipă, într-un etern acum. Într-o clipă eternă.

Şi, ca entitate raţională în afara timpului, Dumnezeu nu poate decît să ştie tot, mereu.

Un Dumnezeu surprins este de neconceput. Un Dumnezeu nu poate fi surprins, pentru că surpriza este rodul întîmplărilor succesive aflate pe o scară a timpului.

Surprinşi sîntem noi, oamenii, cînd ceva nu s-a petrecut conform unor aşteptări. Rezultatul ne surprinde cînd îl cunoaştem. Cînd - arată că a fost un moment în care îl aşteptam fără a-l şti, şi un alt moment al luării la cunoştinţă.

(Lucrurile previzibile nu sînt cunoscute dinainte, ele sînt doar aşteptate. Faptul că un obiect în echilibru instabil va cădea la un moment dat, în anumite condiţii, este previzibil. Faptul că soarele va răsări şi mîine este previzibil. Acestea nu înseamnă cunoaştere. Vor deveni cunoaştere (luare la cunoştinţă) cînd fenomenul va pune capăt aşteptării.)

Cunoaşterea apare o dată cu încheierea unui anumit proces - aşa se petrec lucrurile cu entităţile raţionale aflate în timp, cum ar fi oamenii.

Dumnezeu nu prevede, el ştie. Fiindcă pentru Dumnezeu nu există viitorul (precum există pentru oameni), aşadar nici un moment viitor nu poate fi surprinzător, deoarece ceea ce va fi (pentru oameni, bunăoară), este deja (pentru Dumnezeu).

Iată la ce am ajuns: un Dumnezeu raţional, în afara timpului, care ştie tot - în a sa clipă eternă.

(VA URMA)

[1] Raţional = conform cu principiile şi cerinţele raţiunii; care poate fi conceput cu ajutorul raţiunii

[2] Raţiune = facultatea omului de a cunoaşte, de a gîndi logic, de a înţelege şi de a sesiza sensul şi legătura fenomenelor

Semper fidelis? Cum anuleaza presedintele Romaniei articole de lege

2010-09-25T21:23:00.005+03:00

Prin decizia sa (deocamdată ne-postată pe site-ul oficial; este sîmbătă, 25 septembrie, 2010, ora 21.33) de a renunţa la serviciile MAI, preşedintele României anulează cîteva pasaje din legea organizării SPP. Mai precis:

LEGEA NR. 191/1998
privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Protecţie şi Pază, modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă nr. 103/2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 67/2003

Art. 1. — (1) Serviciul de Protecţie şi Pază este organ de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, specializat în asigurarea protecţiei demnitarilor români, a demnitarilor străini pe timpul şederii lor în România, a familiilor acestora, în limitele competenţelor legale, precum şi în asigurarea pazei sediilor de lucru şi a reşedinţelor acestora, potrivit hotărârilor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.

Art. 4. — (1) Pentru îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin, Serviciul de Protecţie şi Pază colaborează cu Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne, Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, cu celelalte ministere şi organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi locale.

(2) Instituţiile prevăzute la alin. (1) sunt obligate să acorde Serviciului de Protecţie şi Pază, în limita competenţelor legale, sprijinul necesar îndeplinirii atribuţiilor prevăzute de lege.

Adică, dacă Preşedintele României RENUNŢĂ, de unul singur, la serviciile asigurate de Poliţie, şi TRANSFERĂ atribuţiile de la MAI la SPP, atunci, tocmai ADAUGĂ un corolar la atribuţiile SPP. SPP trebuie să facă mîine ceea ce făcea Poliţia ieri; or, acest lucru NU este prevăzut în lege. Cum îşi vor exercita acele atribuţii? Ilegal?

Mai mult, e clar ce sînt obligate să facă SPP şi MAI: SPP cere sprijin, MAI îl acordă. Cînd, Preşedinte fiind, renunţi la MAI, obligi SPP să renunţe la articolul de lege care îl apropia de MAI, pentru îndeplinirea sarcinilor de serviciu. SPP NU mai poate cere sprijin pentru misiune, MAI nu-l poate acorda - că nu mai vrea preşedintele României.

Deviza SPP, "Semper fidelis", va fi tot mai greu de respectat. Pentru că poţi fi cu adevărat eficient în a fi "fidelis" în lumea complexă de azi doar cînd eşti ajutat. Semper. ("Semper fidelis": mereu credincios).

Legea de organizare a SPP tocmai a fost modificată prin comunicatul anunţat de Valeriu Turcan.

Sînt posibile cîteva variante de continuare.

Băsescu va spune că a înţeles Turcan greşit. E posibil.

Băsescu va spune că au înţeles poliţiştii greşit. E posibil.

Băsescu va spune că poate era sub influenţa băuturilor alcoolice.

Mihai Dragnea

O alegere etică, nu economică

2010-05-27T21:51:00.001+03:00

Nu avem a face o alegere economică. Noi avem de ales în chestiuni de etică.
1.
Întîi şi întîi, nu există o singură soluţie – într-o problemă economică. Bazată tot mai mult pe matematică, ştiinţa economică modernă nu-şi poate permite luxul unor soluţii singulare. Mai ales că, acum, simplist vorbind, avem de-a face cu o inecuaţie (simplu, o inegalitate); suma termenilor din stînga este mai mică decît suma termenilor din dreapta. O diferenţă (venituri-cheltuieli) este negativă. Pentru a micşora diferenţa, e clar că poţi ajusta mai multe elemente, inclusiv fiecare termen cu minus în parte, şi fiecare termen cu plus. Ştiţi la ce mă refer: puteam scădea şi alte cheltuieli (precum ale serviciilor secrete, dar înţeleg că au multă treabă zilele astea şi s-a renunţat la idee…) şi puteam creşte şi altfel veniturile. E clar.
N-a fost o alegere economică, ci o alegere economică în context politic. Adică, unor specialişti – nici acum nu ştiu cine sînt – li s-a dat o temă care suna cam aşa: „dacă NU VREAU să renunţ la cota unică, unde trebuie să umblu pentru a-mi da deficitul X la sută?” Vă asigur că întrebarea putea suna şi altfel: „cum ajung la acelaşi deficit de X la sută, dacă accept cotă de impozitare diferenţiată?”. Iar răspunsul – formulat în proiect de lege – ar fi fost altul decît cel de azi. Şi – blasfemie! – se putea gîndi întrebarea şi astfel: „dar dacă aş accepta o inflaţie…?”
Cînd decizi dacă aplici sau nu o anumită filozofie fiscală, mai ales într-un anumit context, iei o decizie politică. Iar filozofia fiscală a fost deja expusă de preşedintele României, în scurta frază fierbinte: „dacă renunţăm la cota unică, putem să plecăm acasă”. Nu s-a renunţat la cota unică, pentru că nu s-a dorit plecarea acasă. S-a construit o soluţie în jurul cotei unice. O formulă cu mulţi de „minus”; mai precis, o formulă în care mulţi ies cu minus. Despre „plus”, niciun cuvînt, deşi, matematic vorbind, şi acolo puteam influenţa termenii inecuaţiei.
Trag linie şi adun ideile – e clar că decizia a fost politică, şi s-a cerut o soluţie aplicată în economia reală. Nu spun că e condamnabil. Constat, logic: aşa a fost.

2.
Decizia de a tăia din pensii este una care ţine mult mai mult de etică, decît de economie.
Las la o parte chestiunile juridice. Gîndiţi-vă, doar, aşa: o pensie este ceva ce primeşti după o perioadă de activitate, ca urmare a acelei perioade, şi într-un moment în care, se presupune, nu mai poţi presta activitatea. A ieşi la pensie înseamnă (inclusiv) că nu mai poţi fi de acelaşi folos comunităţii ca pînă atunci. Un miner, de exemplu, nu mai are forţa să intre în mină. Un chirurg nu mai poate opera cu precizie. Un poliţist nu mai poate alerga ori ţinti. Un infanterist nu mai poate sta în tranşee, iar un pilot nu mai suportă multiplul lui G. Un funcţionar nu rezistă opt ore pe scaun. Un judecător nu se mai poate concentra. Un profesor nu mai poate preda.
Alegerea noastră etică este aceasta: cînd am decis cărui profesor i se cuvine pensia întreagă, şi căruia i se cuvine cea micşorată? Cînd am decis că un funcţionar este – „ştim noi!” – un putregai, un gunoi, „un cancer”, iar pensia lui poate fi tăiată cu un sfert? Cînd am hotărît, şi pe ce baze, ca unui militar să i se ia din pensie (da, i se lasă 3.000 de lei, dar pînă la acea sumă, arde-l, nene!)? Staţi, că aici abia începe dilema etică.
De fapt, gîndul la pensie înseamnă o speranţă a unui cetăţean activ. „A apuca pensia” presupune nu doar anii respectivi, ci şi liniştea că activitatea ta va fi recunoscută de generaţiile viitoare. A-i lua unui pensionar un singur leu din pensie înseamnă a-i nesocoti munca depusă pentru acel leu. Cînd v-aţi gîndit la această problemă ultima dată?
Să fim şi mai aproape de viaţa reală. Dacă acum, cînd citiţi, vă puneţi problema pensionării dumneavoastră (sigur, într-un viitor oricît de îndepărtat, şi în orice condiţii favorabile puteţi concepe), cum vedeţi problema? Să zicem că, în cel mai bun caz posibil azi, veţi fi agonisit destulă avere, iar „pensia” va fi, de fapt, o rentă pe care o să v-o plătiţi singur. În cel mai rău caz, vă bazaţi pe Stat. Să luăm cazul cel mai bun. Veţi avea dreptul, credeţi, să dispuneţi de banii puşi deoparte, în timp? Dacă da, atunci aflaţi că aşa au gîndit şi mii de angajaţi în anii ce au trecut. Nu e nimeni vinovat, dintre pensionari, că o situaţie deosebită şi în afara deciziei lor i-a adus faţă în faţă cu dezastrul. Pentru ei, pensia de azi e speranţa de ieri pe care şi-au pus-o în societatea de mîine. Noi sîntem „societatea lor de mîine”. Dacă poimîine, viitoarea societate – priviţi omenirea în sens larg – ar face erori majore, iar banii dumneavoastră (puşi fie în bănci, fie la saltea) ar dispărea ori ar fi devalorizaţi, aţi considera, sau nu, că o parte din munca dumneavoastră e irosită, iar o parte din viaţă aţi muncit degeaba? Să zicem, 15% din viaţă. Acum, după ce aţi răspuns „da”, să ştiţi că aşa se simt cei cinstiţi.
Da, am scris înadins acest cuvînt înfiorător, caduc, bulversant. „CINSTIŢI”. Pentru că trec la etapa următoare a evaluării etice.
Zilele acestea s-au spus multe, dar nu s-a adus deloc în discuţie principiul care funcţionează în justiţia din ţările cu democraţii mai avansate – şi anume: decît să pedepseşti un nevinovat, mai bine să scape un vinovat.
Or, pensionarii noştri sînt trataţi in corpore; ca şi cum nu ne pasă dacă sute, mii, zeci de mii dintre ei au fost cu adevărat cinstiţi, utili şi performanţi. S-a vorbit despre pensiile nesimţite, în sens că ar fi şi prea mari – şi nemeritate, pentru unii. Probabil că aşa o fi. Dar, laolaltă cu a-i pedepsi pe aceia, de ce îi pedepsim şi pe ceilalţi? Cum, „care ceilalţi”? Cei oneşti, utili, performanţi. Cum, „care”? Păi – nu ştiţi care? Nu ştiţi cîţi sînt?
Atunci, nu vi se pare o chestiune de etică pedepsirea lor prin ignorarea a 15% din viaţa lor? Şi nu vi se pare o chestiune de etică decizia de a le ignora tuturor 15% din muncă şi din viaţă, pentru că unii, cîţiva – puternicii ultimulor 20 de ani – au tras prea tare la cîntar, în balanţa venituri-cheltuieli?
Mie, de etică mi se pare chestiunea, şi nu de economie.

3.
Tot o problemă de etică ar trebui să fie şi modul în care se declamă reforma Statului. Eu credeam că „scăderea cheltuielilor bugetare cu 25%” va avea loc după ce efectivele Statului au fost triate corect. Altfel, cu ce îndreptăţire morală tăiem şi din salariul utilului, atît cît tăiem din al inutilului? Cu ce îndreptăţire morală tăiem din venitul harnicului, atît cît reducem din al leneşului? Şi de ce îl pedepsim pe medicul dintr-o comună îndepărtată, cînd el e unicul reprezentant al civilizaţiei printre cetăţenii de pe coclauri? Şi doctorul ăla de dispensar sătesc tot în categoria „administraţie stufoasă” intră? Cum reduci salariile unor oameni pe care mai ieri îi plîngeai (preşedintele Republicii fiind) ca fiind prea-prost-plătiţi?
Da, Statul trebuie reconstruit. Dar ceea ce ni se întîmplă e batjocură, nu reconstrucţie. Aşa – adică fără etică – „reconstruit”, Statul de mîine nu va fi nici mai performant, nici mai drept decît cel de azi. Şi nu-i va face „românului” mai mult bine. Deşi mai prost, Statul va lucra mai ieftin. Dacă doar ultimul termen ne interesează – atunci, da, „soluţia finală” ce ni se propune poate fi economic adevărată. Dar atît. Etic vorbind, soluţia actuală e un faliment istoric.

4.
Zilele acestea, mulţi ar trebui să-şi pună probleme de etică. Să-şi pună întrebări de etică şi jandarmul care va fi chemat să lovească viitorii protestatari agitaţi, şi securistul care se pregăteşte să raporteze pe cine a prins la telefon vorbind de rău, şi propagandistul care mai crede că economia se face pentru a spoi cu verde tabelele în Excel, şi nu pentru a ţine laolaltă grupul numit „societate”. Nu în ultimul rînd, probleme de etică ar trebui să-şi pună parlamentarul, ministrul, oficialul statului. Ce fac, toţi aceştia? Pentru cine? Şi pentru ce?
Ce hău etic îşi asumă ei, declarînd cu mîndrie că a lua din viaţa cuiva 15% este o decizie „corectă economic”?

5.
Şi, în fine, după atîta etică, să vorbesc şi despre morala poveştii.
Imaginaţi-vă un tînăr profesionist, util, harnic, angajat la stat. Ştiu, poate vă vine greu, dar imaginaţi-vă că ar exista. (Profesor? Medic? Cercetător? Şofer? Vatman? Ceferist? Inginer? Poliţist? Judecător? Militar?) Ce concluzie desprinde el, după ce priveşte întîmplarea aceasta? Că societatea de mîine din ţara lui îi va putea spune, oricînd, brusc, după promisiuni de bine şi asigurări de linişte, fără consultări şi fără respect – „ţie îţi tai din pensie”. Cît? Asta-i, că nu ştie acum cît. Ce credeţi că face, că mai face acel tînăr cu viaţa lui profesională? Cîtă încredere, cîtă pasiune, cîtă cinste, cîtă hărnicie să mai investească el alături de cei care-l laudă azi, pentru a-i tăia, mîine, din rezultatele muncii lui?
Eu cred că tinerii aceştia sînt pe sfîrşite. Iar dacă nici n-aţi crezut că există, atunci chiar că e o problemă de etică, la nivel naţional. Ce are a mai aştepta o societate care nu crede că poate genera şi încuraja binele?
Dacă acest lucru rămîne aşa, nu m-ar mira ca tot mai mulţi tineri care vor să rămînă cinstiţi, fără a fi săraci, să plece în alte zări. Acolo unde guverne încremenite în proiect nu inventează motive şi nu urzesc justificări juridico-ameninţătoare pentru a le spune: nu te respect.
Aşa fiind lucrurile, stai liniştit, viitor guvern din anul 2060: nu vei mai avea multe pensii de dat. Una o poţi şterge deja din tabel – pe a mea.

6.
Poate că “jocurile sînt făcute”. Dar alegeri mai puteţi face, încă. Alegeri etice. Acestea ne deosebesc şi ne definesc mai mult decît alegerile economice.
Mihai

PS acest text a fost publicat si in http://standard.money.ro/politica-si-societate/o-alegere-etica-nu-economica-7370.html

“România se va descurca”

2010-05-26T12:52:00.001+03:00

Crezul ascuns al guvernanţilor este că românii se vor descurca.
În spatele acestei expresii Puterea de azi ne înghesuie pe toţi. Iar guvernanţii cred că ne descurcăm aşa cum „se descurcă” şi mulţi dintre ei: ocolind legile şi bunul simţ, minţind, înşelînd, luînd mită ori bacşiş, făcînd cîte o afacere cu profit umflat.

Cine se recunoaşte în descrierea aceasta?
Eu - nu.

Dacă România ar fi alcătuită majoritar din asemenea „descurcăreţi”, atunci Guvernul nu are a se teme de proteste, iar de revolte – nici atît. De undeva vor ciupi ei, „descurcăreţii”, cîţiva leuţi, ca să cîrpească orice o fi de cîrpit – o cămaşă, o rată, o aspirină.

Dar dacă nu sînt toţi aşa? Dacă ar exista numai 100 de români corecţi printre bugetari şi pensionari? Şi dacă, pentru aceştia, banii rămaşi după reduceri înseamnă renunţarea la cămaşă, la rată, la aspirină? Pentru ei, cei corecţi, măsura ar fi cu totul şi cu totul nedreaptă.
Dar dacă am avea în ţară 1.000 de cinstiţi? Dar 10.000? Să fie 100.000? Ei, aş, nu se poate!

Ceea ce guvernanţi nu par a lua în seamă este chiar principiul care a dovedit că face mai mult bine decît rău justiţiei: decît să pedepseşti un nevinovat, mai bine scapă un vinovat.

A presupune că extirparea unui rău (care ar fi acela?) dintr-un organism justifică încetarea funcţiilor organelor sănătoase este nu doar discutabil, ci chiar profund imoral.
A executa un stadion întreg pe principiul că prin tribune se află şi nişte condamnabili la moarte este mai mult decît imoral – este o atitudine de un cinism plasat în alt mileniu.

A presupune că este corect să tai tuturor – şi bunilor, şi răilor, şi pricepuţilor şi nepricepuţilor, şi necesarilor şi inutililor – din venituri, înainte de a despărţi apele, de a realiza cu adevărat restructurarea instituţiilor finanţate de la buget (pe baze logice şi nepartizane) înseamnă o gravă, impardonabilă şi condamnabilă eroare.

Corolarul crezului „România se va descurca” este că în această ţară se păstrează legături strînse între generaţii. Nepoţii sînt alături de bunici la modul cel mai propriu, pentru că de multe ori locuiesc (încă!) împreună. Ca atare, cred guvernanţii, nu e nevoie de 20 de milioane de descurcăreţi (om fi rămas atîţia între graniţe?), ci de unul la fiecare familie lărgită. „Şmecherul de serviciu” va furniza mijloacele de trai tuturor celorlaţi. Adică, dacă doar 4 milioane se vor descurca, ţara nu va muri de foame.

Dacă Guvernul nu crede în sintagma „România se va descurca”, îl somez – în calitatea mea de cetăţean – să prezinte studiile de impact ale măsurii pe care se pregăteşte s-o ia: aceea de a pedepsi pe toată lumea, ca şi cînd toţi ar putea să supravieţuiască normal după pedeapsă, şi ca şi cînd toţi au aceeaşi vină şi responsabilitate pentru situaţia în care ne găsim.
Şi îmi doresc un răspuns public la întrebarea: cine va răspunde pentru România care nu se va descurca?

Mihai

Cu poporul, pentru popor, din cauza poporului

2010-05-24T21:01:00.003+03:00

Fidel principiilor care l-au consacrat drept "cel mai ales om politic", Traian Băsescu pregăteşte, din nou, o uşă pentru evacuarea persoanei sale din sala responsabilităţilor.

Poporul va fi de vină.

Poporul - pentru că, prin parlamentarii săi, nu l-a susţinut.
Poporul - pentru că, prin patronii săi, nu l-a apărat.
Poporul - pentru că, prin sindicaliştii săi, nu a tăcut.
Poporul, pentru că n-a stat acasă, şi s-a plîns - în loc să-l lase să facă "reforma" Statului.

Tonul acestei scuze l-a dat Emil Boc. Întrebat dacă poate garanta că nu se vor majora taxele şi TVA-ul peste cîteva luni, mai marele miniştrilor (adică domnul Boc) a spus: "Cu o condiţie: - să nu se agraveze criza mondială şi să fie aplicate măsurile pe care le ia Guvernul".
Dincolo de faptul că dl. B. nu şi-a editat - vorba unei piţipoance - corect fraza, şi de la "o condiţie" a ajuns la două, mesajul e clar. Dl. Boc ştie că există o oarecare şansă ca în lume să fie depăşită criza; şi atunci, a doua condiţie este ca şi românii să nu se bage în seamă cu Guvernul patriot. Ceea ce românii, enervaţi deja la culme, nu par să asculte. Românii vor protesta. Prin proteste, vor amîna. Prin amînări, vor încurca planurile.

Deci, dacă peste o lună, trei, şase ori un an "planul" de azi (care?) va da greş, românii neînţelegători vor fi de vină.
Aşa grăit-a stativul ideilor lui Băsescu - Emil Boc.

După ce a mers în campanie cu poporul, a promis minuni pentru popor, acum Căpitanul - îngreţoşat ca un comandant al cărui echipaj se revoltă - va scuipa printre dinţi: am eşuat din cauza poporului.
Sfîrşit.

Mihai

Punctul portocaliu. În frunte.

2010-05-14T06:51:00.005+03:00

Citez din preşedintele României - stat membru UE şi NATO.
Spune (la Cotroceni, 13 mai 2010), oficial, Traian Băsescu (http://www.presidency.ro/?_RID=det&tb=date&id=12098&_PRID sublinierile din text îmi aparţin):
"Singurul lucru pe care mi l-aş dori - pentru că este dreptul oamenilor să protesteze, să se manifeste - ar fi să nu pice în interiorul proceselor democratice de protest pentru măsurile preconizate de Guvern şi anunţate şi de mine: cele două mari, legate de pensii, de ajutoare sociale, pe de o parte, şi salarii, dar esenţial ar fi ca cei care deja au chemat liderii sindicali pentru indicaţii, cei care deja au introdus într-un grup de pensionari, un grup predispus la violenţă, să renunţe la acest joc, pentru că este un joc periculos. Şi le transmit şi un avertisment public cu această ocazie: să nu încerce să creeze acte de violenţă, spaime pentru oameni. Manifestările se pot desfăşura în modul cel mai civilizat şi, în mod esenţial, fără să se recurgă la provocări. Repet, nu o spun întâmplător, ci vorbesc pe ceea ce ştiu. Există politicieni care cred că a stimula violenţa este soluţia şi vreau să ştie că nu este în regulă. "

Va să zică, preşedintele României "vorbeşte pe ceea ce ştie". Voi ştiaţi că există lideri sindicali şi lideri politici care...? Nu dacă bănuiaţi, nu dacă speculaţi, dacă ŞTIAŢI - vă întreb. Nu ştiaţi. Nu ştiam.
De unde ŞTIE preşedintele României aceste lucruri? Mai bine zis, cine i le-a spus, şi cum au fost aflate?
Singurele variante logice sînt: 1) are un informator printre cei menţionaţi (lideri sindicali, politicieni); 2) serviciile secrete au desfăşurat acţiuni de monitorizare a sindicaliştilor şi politicienilor din opoziţie.

Vă place punctul 1? Mie nu. Dar, democratic vorbind, este suportabil. Să te bazezi pe slăbiciunea cuiva pentru bani sau putere, ca să-l exploatezi ca informator este greţos, dar se poate întîmpla fără ca ideile democratice să fie exagerat de fisurate.

Dar punctul 2 este portocaliu de-a dreptul. Punctul 2 din raţionament reprezintă exact luminiţa aceea portocalie pe care trăgătorul o plasează pe fruntea ţintei/victimei. E punctul care-ţi arată că glonţul stă să pornească. E dovada că eşti urmărit de sus, şi asupra ta se poate pogorî tot ce e mai rău - moartea.

Să explic simplu.
După ce a anunţat - fără să se simtă obligat să ne facă proba verităţii - că ştie de aceste acţiuni de stimulare a violenţei, de provocare - Traian Băsescu poate, liniştit, să-şi trimită hăndrălăii printre pensionari, pentru ca tocmai aceşti trimişi să pornească o bătaie care să se lase cu răniţi (din rîndul forţelor de ordine). Apoi, tot dl Băsescu va ieşi la televizor şi va înfiera, ba chiar va anunţa că a decis arestarea unora şi altora.

După tot ce s-a întîmplat pînă azi, cred că nu vi se mai pare imposibil.

Eu vă provoc pe toţi să demonstraţi că acest tip de discurs a mai fost ţinut, recent (adică în timpul democraţiilor moderne), de oricare dintre liderii politici la putere din Europa. Iar dacă găsiţi discursul, vă rog să-mi trimiteţi link-ul, că vreau să învăţ alfabetul ameninţărilor.

Începem să avem un punct portocaliu în frunte, toţi.

Mihai

Oameni în stradă

2010-05-12T17:13:00.001+03:00

Astăzi, cîteva sute de pensionari au scandat în faţa Palatului Cotroceni: jos Băsescu! Aşa că, începînd de astăzi, voi posta.

Mă simt într-un fel vinovat de violarea pactului făcut - acela că voi tăcea atît timp cît oamenii vor accepta. În realitate, am mai scris, la invitaţia lui Radu Soviani, pe blogul Standard.ro. Aceasta este adresa ultimei mele postări de acolo. Explicam, după ce Traian Băsescu solicita "să avem încredere", de ce eu nu pot avea încredere.
http://standard.money.ro/politica-si-societate/de-ce-nu-am-incredere-6603.html/comment-page-1#comment-6253

Îmi ţin o promisiune.
Mihai

Scrisoare către prietenul meu Laurenţiu

2009-12-21T18:59:00.002+02:00

Laure,
Ne vom scrie scrisori. Ne vom auzi la telefon. Şi voi mai încerca să trec să vă văd, aşa cum am reuşit în anii din urmă.
Dar nu-mi cere să postez pe blog.

Nu faţă de tine tac. Şi nici nu tac în faţa altor prieteni ori apropiaţi care, cînd şi cînd, deschideau acest blog.
E o tăcere pe care mi-o impun faţă de necunoscuţi.

A vorbi "contra" este, pentru mine, un act al solidarităţii. Al apartenenţei. Al preocupării. Pentru că nu critici decît ceea ce vrei să îndrepţi.
Tăcerea despre care va fi vorba pe acest blog este un exil. Plec din mijlocul unei mentalităţi.
A tăcea, înseamnă a nu atrage atenţia. Se pune întrebarea - să atrag atenţia, cui? Dacă ţie îţi voi vorbi, cui nu vorbesc?

Celor cîţiva rătăciţi prin internet, care au ajuns pe acest blog întrebînd, obsesiv, la cîte mandate de preşedinte are dreptul un cetăţean în România. Nu pe mine m-au întrebat, dar şi răspunsul meu l-au aflat. Sper că pe unii dintre ei i-a pus pe gînduri ceea ce scriam cîndva.
Astfel, ei aflau, poate fără voie, ce cred (şi) eu despre atitudini ori comportamente publice; poate înţelegeau - cine ştie? - că "binele" zugrăvit azi este răul de mai tîrziu. Adevărul e că nu ştim ce efecte produce o idee, în ansamblul gîndirii unui om. Dar procesul declanşator merită, cred eu, menţinut: e bine să emitem idei.

Tăcerea pe care mi-o impun este tocmai asta: refuzul de a-i mai pune pe gînduri pe cei pe care nu-i cunosc. Adică, concret, este o de-solidarizare. O non-apartenenţă. O lipsă de preocupare. Facă fiecare ce-o vrea, iar România - ce-o putea.

Sînt prea dur? Nu cred. N-am nicio obligaţie să spun tuturor ce gîndesc. O ţară este o ţesătură în care se împletesc nu numai limba ori religia, dar şi mentalităţile, ideile ori gîndurile.
A afla ce crede celălalt poate fi, cîteodată, un sprijin. A afla ce crede un străin te poate pune pe gînduri (iar schimbarea devine posibilă), ori te poate încuraja în bine.
A gîndi şi a-ţi spune ideile înseamnă a contribui la spiritul naţiunii tale.
Eu, străin faţă de mentalitatea României de azi, nu mai vreau ca ideile mele să facă parte din ţesătura socială.

A tăcea, înseamnă a nu le da celor cîţiva care "se întîmplau" pe acest blog nicio altă idee în plus. Ideile oficiale îi satisfac? Voinţa poporului le e suficientă? Atunci, facă-se voia lor.

Pînă cînd - o să întrebi? Pînă cînd o să tac, public?
Pînă în ziua în care o să percep că oamenilor le ajunge. Că îşi doresc schimbarea, că libertatea şi fericirea pot şi trebuie să fie percepute împreună. Azi, cum ştii, afirm că românilor li se pare că pot fi fericiţi şi fără libertate. Am mai auzit asta puţin după decembrie 1989: "dacă Ceauşescu dădea nişte mîncare, nişte căldură şi nişte program la televizor, trăia liniştit..."

Laure,
nu-mi cere să mai postez pe blog.
Nici nu-l închid, pentru că de la prima la această ultimă postare se vede o Românie în dezechilibru. Am zugrăvit-o preocupat.

Cere-mi să-ţi scriu, asta voi face cu plăcere. Vor fi gînduri private. Despre aceleaşi teme ca pînă acum şi - fiind vorba de o prietenie de aproape 30 de ani - despre multe altele abordate deja de noi în lungi conversaţii.

Ţi-am adresat ţie această scrisoare, pentru că m-ai abordat direct şi public. Simt că-ţi datorez o explicaţie deschisă. Te asigur că nu mă voi lăsa schimbat în rău de anii care vin. Voi avea nevoie, pentru asta, şi de ajutorul tău, Laure.

Aşa că te invit să ne scriem gînduri şi idei.
Să ne revedem cu bine.

Mihai
Bucureşti, 21 decembrie 2009

De ce nu mă îmbarc pe corabia lui Băsescu. Rămas bun

2009-12-21T15:17:00.011+02:00

Românii nu respectă legile decît cînd au ei chef. Nu respectă regulile decît cînd au chef. Nu respectă timpul. Nu-i respectă pe alţii şi, de multe ori, nu se respectă pe ei înşişi. Românii nu respectă viitorul. Sînt dispuşi să rişte, doar ca să epateze; sînt dispuşi să distrugă ori să murdărească, gîndind la prezent, fără a le păsa de consecinţe. Românii nu au respect nici pentru viaţă, în general.

Au învăţat, însă, în 50 de ani de comunism, să fie obedienţi - în ciuda faptului că nu respectă şeful pe care îl ascultă orbeşte. Au învăţat încolonarea şi pasul de defilare. Au învăţat să spună "da, să trăţi!", pentru ca întorşi cu spatele să înjure de mamă conducătorul pe care-l adoră în public. Şi-au făcut din minciună o pavăză şi din şoptirea la urechea şefului o armă.

Românii se cred frumoşi, puternici, curajoşi, harnici şi buni. Şi mai cred că au avut, mereu, ghinion. În numele unui drept meritat, dar niciodată atribuit, românii trăiesc cu frustrare. Se consideră şefi înzestraţi; amanţi înzestraţi; şoferi înzestraţi. În virtutea zestrei - vor cît se poate de mult. Dar oferă doar un "merge şi aşa".

Românii au dorinţe, năzuinţe şi nazuri. Sînt populaţie. Pentru că nu ştiu neapărat ce rădăcini să-şi revendice, nu consider că sînt popor format.
Şi cum nu au, încă, o conştiinţă a viitorului lor comun - nici nu cred că sînt o naţiune.

Românii sînt expresia unei mentalităţi.
Se amestecă în expresia "români" nu neapărat limba şi obiceiurile populare, cît ceea ce ne aseamănă mai nou: această frenezie întru nimic care să dăinuie. O dorinţă de a consuma - acum, aici şi imediat - totul: ultima tehnologie, ultima modă, ultima distracţie, ultima ţigară.
"- Mîine? 'Om trăi şi 'om vedea."

*
Acest conglomerat a supravieţuit comunismului cum ar supravieţui un alcoolic ţuicii contrafăcute.

Această populaţie are toate organele atacate: şi organul percepţiei puterii, şi organul echilibrului decizional, şi organul simţului măsurii.
Această populaţie, pentru a deveni naţiune, avea nevoie de cîteva cicluri în care să nu accepte minciuna.
Şi am crezut că le-a început. Căderea lui Iliescu, oprirea lui Năstase - toate mi s-au părut mai degrabă pozitive, istoric vorbind.
Dar, nu.

Acestui conglomerat încă sub influenţa aburilor unei dictaturi i se oferă acum un pahar, un păhărel, un păhăruţ de acceptare a absurdului.

Traian Băsescu îl oferă, personal.
Băsescu nu respectă legile decît cînd are el chef. Nu respectă regulile decît cînd are chef. Nu-i respectă pe alţii. Despre viitor vorbeşte într-un limbaj de granit. Este dispus să rişte, doar ca să epateze. Şi vrea ascultare necondiţionată - ori părăsirea corabiei; o corabie pe care se consideră îndreptăţit s-o conducă singur. Nu-i vorbă, promite o călătorie în care unora li se va spune că sînt valoroşi fiindcă sînt mai mulţi - pentru a fi apoi încurajaţi să hă-hă-ie dispreţuitor la adresa celor consideraţi mai proşti, numai pentru că sînt, acum, mai puţini. Traian Băsescu minte; încurajează trădările; aşteaptă să i se spună cine îl critică, chiar dacă asta înseamnă supraveghere cu implicarea unor angajaţi ai statului.
Şi nici măcar nu se fereşte, Traian Băsescu, pentru că ştie să atragă iubirea.
Dar marea lui măiestrie este canalizarea urii.
Promite că va face totul. Cere un singur lucru, Traian Băsescu: să fie crezut că el, singur, vrea binele poporului; că el, singur, adună în jurul lui oamenii cu soluţiile optime; că el e singur, şi-i trebuie un echipaj alături.

Dînd acest exemplu, Traian Băsescu le trecere românilor pe sub nas paharul cu "esenţa de conducător" şi iluzia unei petreceri continue. Luînd cu două mîini şi bînd cu gura plină, românii - fără să fie conştienţi - renunţă la abstintenţa care le promitea o viaţă politică şi socială mai sănătoasă, în viitor. Vor retrăi balansul beţiei de putere. Organul percepţiei puterii, organul echilibrului decizional şi organul simţului măsurii le vor fi îmbibate în distilatul de autoritarism şi bun plac.

*
Românii ar fi avut mai multe şanse de redresare politică, economică şi socială dacă ar fi respins acel pahar. Dacă ar fi acceptat să spună încă o dată NU, cînd ştiu şi simt că li s-au spus minciuni. Dacă n-ar fi cedat celui care promite raiul pe pămînt, în timp ce umblă cu afurisenii.
Îmbrăţişîndu-l pe Traian Băsescu, românii au avut tot atîta ambiţie cît are alcoolicul cînd acceptă - numai de probă - un pahar. Un păhărel. Un păhăruţ. Băsescu a ştiut să fie simplu şi comod. A ştiut să promită esenţe tari, mirosuri gîdilătoare în nări şi gustul puterii populare în gură.

Românii aveau nevoie de abstinenţă. De echilibru în decizie. De rodarea angrenajului dezbaterii, parte din maşinăria democraţiei. Dar toate astea sînt dificile, pentru că presupun să-ţi implici inclusiv creierul în actul alegerii căilor vieţii tale.
E mai comod să te laşi condus. E mai comod un pahar, după masă.

Băsescu a întins paharul. Părinteşte l-a întins, celor însetaţi să-i fie echipaj.
"-Tată, dacă nu poate trece acest pahar de la mine, fără să-l beau..." Şi, crezînd că îşi fac bine, au băut.

*
Iluzia unora că Băsescu s-ar schimba - doar a promis! - va fi patul de spini pe care vor dormi tot mai multe nopţi de-aici încolo.
Într-o Consituţie care permitea, ba chiar obliga politic la consultări şi adunarea unei majorităţi parlamentare - fie ea alta decît cea dorită de Preşedinte -, Traian Băsescu a găsit o frază, o propoziţie, un cuvînt, o virgulă - ca să facă aşa cum are chef.
Nu l-a întrebat nimeni dacă îi era interzis, constituţional, să facă altfel. (De pildă, dacă îi era interzis să-l accepte pe Iohannis, nu ca om, ci ca principiu). Noi nu punem întrebări care să supere şeful. Nu-i era interzis. Faptul că face cum face nu e o consecinţă a obligaţiilor constituţionale, ci o violare a lor.

Acum depune jurămîntul. Va ancora unde are chef, va invita la bord pe cine îl ascultă. Va face călătoria vieţii lui, fără a-i păsa de vieţile noastre.
De aici înainte, va fi căpitan.
Şi nu pentru că ne-a păcălit. Ci pentru că această populaţie aşa a vrut. Asta şi-a dorit. Asta crede că e bine.

În aceste condiţii, şi pentru această alegere a traseului şi a metodelor, eu debarc. Mi se pare obligatoriu.

La revedere, într-o altă mentalitate.

Mihai
21 decembrie 2009

Profet în ţara altora

2009-12-19T09:36:00.002+02:00

"Un singur contract mare mai este de semnat, iar el trebuie gestionat de prietenii Celui Puternic. Este vorba de Roşia Montană. Se va aproba, cu gir prezidenţial mascat sub "recomandarea specialiştilor". Dar pentru asta trebuie ca toate documentele să fie în siguranţă. Se vor pune oameni de încredere la toate ministerele cheie."
Este un text scris de mine în 10 decembrie 2009: "Acumulare primitivă de putere şi capital".
Nu sînt profet în ţara mea. Fac doar efortul de a pune cap la cap, cît pot de logic, ceea ce se întîmplă. Inducţia (din logica matematică) mă trimite, apoi, către unele estimări ori predicţii care par, la prima vedere, fanteziste.

Iată, s-a confirmat interesul pentru contractul legat de exploatarea auriferă de la Roşia Montană. Nu am plantat microfoane în sediul PD-L, nu primesc ponturi de la Servicii, nu sînt în slujba nimănui. Şi nici nu sînt profet în ţara mea.

*
Pe de altă parte, se confirmă şi începutul aplicării celor două metode de luptă de clasă politică - "dezbină şi stăpîneşte" şi "invită-i pe toţi de partea ta, folosindu-le lăcomia".

*
Aştept ziua în care se va aplica o corecţie corporală dură unui incomod.
Să nu credeţi că "pedeapsa" va fi "semnată" de bătăuşii năimiţi cu ora-şi-vînătaia. Nu. Se va petrece ca şi cum ar fi fost un conflict spontan - de preferinţă în trafic; s-ar mai putea şi în piaţă, în concediu iar, pentru rafinaţii genului "teoria conspiraţiei", în străinătate.
Victima bătăii va fi o persoană cunoscută şi se va face tot posibilul pentru a ţese o poveste doar parţial credibilă. Adică, un grup de huligani l-au bătut pe X în plină stradă, pornind de la un act minor. Dar se va lăsa aţa albă la vedere - pentru că scopul este ca voi să ştiţi că asta puteţi păţi, că nu a fost o întîmplare, că nu vă veţi putea feri dacă cineva, acel Cineva necunoscut, va da ordin să primiţi (încă) o lecţie.

Nu sînt profet în ţara mea.
Întîmplarea pe care o anticipez este una dintre zalele lanţului care se construieşte. Un lanţ al unităţii naţionale în jurul unui principiu simplu: un om are soluţia cea bună pentru Patrie, iar toate vorbele sau acţiunile împotriva omului sînt împotriva soluţiei, deci împotriva Ţării.
O ţară de prieteni, o ţară de duşmani.

O aştept. Dacă lucrurile continuă aşa, va veni şi vremea acestei ţări.
Nu sînt profet. Pentru că asta nu e ţara mea.

#

Mihai
În ziua în care Traian Băsescu va depune jurămîntul pentru al doilea mandat al său în această Constituţie voi scrie ultima postare pe acest blog. Şi tot atunci voi anunţa dacă şi cînd voi relua public afirmaţiile mele.

Premierul demis desemnat premier. Un banc

2009-12-18T10:25:00.002+02:00

Preşedintele proaspăt reales al României, Traian Băsescu, l-a desemnat pe preşedintele PD-L, Emil Boc, pentru funcţia de premier.
Domnul Boc, premier desemnat, va prezenta în scurt timp în Parlament lista Cabinetului său şi programul de guvernare.
În acelaşi timp, domnul Boc este şi premier interimar.
Nu este imposibil. Domnul Boc a fost primul premier de după Revoluţia din 1989 care a fost demis de Parlament, în urma adoptării unei moţiuni de cenzură. Acum, domnul Boc şi Guvernul său demis acţionează într-un interimat prelungit. Parlamentul nu s-a schimbat. Aşadar, Parlamentului care l-a demis în 13 octombrie 2009 pe Emil Boc este chemat să îl voteze pînă în 25 decembrie 2009 pe Emil Boc.

*
UN BANC
Cu puţin înainte de Crăciun, doi fraţi - unul foarte pesimist, altul foarte optimist - vorbesc.
Cel foarte pesimist se plîngea de toate: că de Crăciun, din cauza mîncării din belşug, se vor îngrăşa, colesterolul va creşte, că vor face indigestie, vor ajunge la spital... că bradul e un pericol de incendiu...
Cel foarte optimist era în culmea extazului: vom mînca bine, vom avea de toate pe masă... vom aprinde lumînări şi artificii în brad...
Cel foarte pesimist adăuga: şi o să vină iar unchiu' ăla din Germania, cu cadourile lui... o să ne încurcăm de ele prin casă, o să ne împiedicăm, poate ne vom răni...
Cel foarte optimist: o să vină iar unchiul din Germania, cu cadourile lui... ce ca lumea o să fie, o să ne jucăm, o să ne bucurăm de cadouri puse sub brad...

Şi vine unchiul din Germania. Aduce, din greşeală, un singur cadou, un trenuleţ electric. Decide să îl dea băiatului cel pesimist (ca să nu sufere şi mai mult). Pune cadoul cu etichetă sub brad. Iar pentru cel foarte optimist, unchiul nu mai are ce face şi împachetează frumos o balegă, apoi o lasă sub brad - ca pe un cadou.
Seara de Crăciun. Vin copiii să-şi ia cadourile de sub brad. Cel foarte optimist desface... vede trenuleţul şi începe să se tînguie: o să călcăm pe el, ne sucim gleznele... o să consume curent, o să ne crească factura la electricitate... Şi pune-te pe plîns.
Cel foarte optimist dansa de fericire prin casă, uitîndu-se peste tot cu nerăbdare. Cel foarte pesimist zice: frate, mie moşul mi-a adus un trenuleţ, ţie ce ţi-a adus, de eşti aşa de fericit?
Şi optimistul, arătînd balega, zice: mie mi-a adus un ponei... îl caut, trebuie să fie pe-aici pe undeva.

*
E un banc, România aceasta în care îl primim pe Boc şi ne aşteptăm să fie şi Guvernul performant pe aici pe undeva.

#
Mihai
PS Pe 21 decembrie, cînd Traian Băsescu va depune jurămîntul pentru al doilea mandat ca preşedinte în această Constituţie, voi înceta postările. Puteţi citi cu încredere bloguri precum Luivuitonu' şi Xenonu' sau Aparatul Măgar.

La validarea mandatului 2009-...? al lui Traian Băsescu

2009-12-18T07:35:00.013+02:00

COMUNICAT DE NEPRESAT

(18 decembrie 2009)

REF: Preşedintele României, Traian Băsescu, a participat la ceremonia de validare, de către Curtea Constituţională, a alegerii sale în funcţia de Preşedinte al României. Vă prezint ceea ce gîndesc după alocuţiunea susţinută cu acest prilej de Traian Băsescu:

Domnule preşedinte al Curţii Constituţionale,
Domnilor judecători ai Curţii Constituţionale,
Doamnelor şi domnilor asistenţi ai judecătorilor Curţii Constituţionale,
Doamnelor şi domnilor,

Este un moment unic în viaţa unui alegător din România, de după 1990, momentul în care un preşedinte autodefinit drept "jucător", un preşedinte care se socoteşte "căpitan" cu un "echipaj de 22 de milioane" poate fi confirmat pentru încă un mandat. Domnului Băsescu poporul român i-a făcut această onoare. Dumnealui consideră că românii, pe data de 6 decembrie, i-au dat, unii - susţinere, alţii - o lecţie. Domnul Băsescu spune că va fi Preşedintele tuturor.
Da, unul dintre obiective ar fi ca fiecare român să simtă că Preşedintele este şi al lui, indiferent cum a votat pe 6 decembrie. Dar acesta nu a fost, cu siguranţă, "crezul" lui Traian Băsescu în primii cinci ani de mandat; aşadar, am motive să mă îndoiesc de sinceritatea declaraţiei pentru următorii cinci ani.

Ceea ce am trăit între 2004 şi 2009 îmi dă mai degrabă motive să spun: Traian Băsescu a fost un om politic nepotrivit pentru funcţie, în cazul în care mai considerăm că un Preşedinte ar putea fi un model ori un exemplu pentru poporul său.
Băsescu şi-a minţit apropiaţii (prieteni afirma că nu are), şi-a minţit foştii parteneri, a minţit şi Curtea Constituţională atunci cînd a antedatat un document - citat oficial, apoi, de Curte. Traian Băsescu şi-a început mandatul prin a desface, cu presiuni, o alianţă politică, pentru a eticheta apoi unul dintre proaspeţii aliaţi drept "soluţie imorală". Traian Băsescu nu a desemnat un premier din partea partidului cu mai multe mandate în Parlament decît atunci cînd acest partid a fost al său. Şi, în treacăt fie zis, Traian Băsescu nu a încetat niciodată să activeze de partea PD - pe care l-a trecut, într-o seară, de la "stînga" la "dreapta" politică, l-a îmbogăţit cu un "l" mic de mînă şi l-a mînat unde a considerat că-i trebuie. A interpretat mereu Consituţia aşa cum i-a venit bine. Nu în ultimul rînd, Traian Băsescu a iubit (şi s-a văzut), a urît (şi s-a văzut), a interceptat - şi ne-a spus asta tuturor. S-a aliat cu oricine i-a trebuit, a învrăjbit, a defăimat, a acuzat fără a aduce probe, a etichetat.
În spatele unor cuvinte ca "modernizare", "eficientizare", "voinţa poporului" au stat interesele sale politice.
A canalizat ura acestui popor şi s-a folosit de viitură.
Traian Băsescu a declarat că se simte un "comandant" cu un echipaj de 22 de milioane - şi aşa s-a şi purtat: totul trebuie să fie cum vrea, pedeapsa fiind aruncarea peste bord.

Este acesta un model, pentru o Românie abia scăpată, în 1989, dintr-un regim dictatorial?

Văd şi eu că România trece printr-o situaţie chiar dificilă. Dar să recunoaştem: dacă în această perioadă am avea nevoie mai mult ca oricând de solidaritate - această nevoie nu este împlinită de realegerea lui Traian Băsescu pentru încă un mandat. Niciodată preşedintele Băsescu nu a avut o atitudine din care să rezulte că este echidistant. Distant, da; însă la distanţe diferite în funcţie de atitudinea fiecărui subiect faţă de predicatele sale. Iar dacă se gîndeşte acum că "responsabilitatea unui Preşedinte în exercitarea celui de-al doilea mandat este mai mare decât pentru primul mandat", eu înţeleg aşa: în primul mandat a avut un fel de "responsabilitate de încercare". Nu şi-a pus realmente problema să fie responsabil pînă la capăt, în primul mandat, aşa arată declaraţia. Abia în al doilea mandat responsabilitatea va fi mai mare. Dar, întreb: dacă cineva spune că data viitoare va conduce maşina mai atent, înseamnă că nu va trece pe roşu, sau înseamnă că nu va trece de tot atîtea ori pe roşu? Sau, concret: dacă domnul Băsescu a nesocotit spiritul Constituţiei de 10 ori, în primul mandat, o mai mare responsabilitate presupune că acum va nesocoti Constituţia de numai 5 ori?

Analiza greşelilor primului mandat este obligatorie - dar nu o va face niciodată cu sinceritate. Un consilier de-al său va selecta două-trei mici erori, evocate apoi într-un disurs citit, semi-ironic, de la tribuna unui Parlament pe care domnul Băsescu îl doreşte tot mai lipsit de putere.
Premisa ca un Preşedinte să îşi exercite mai bine al doilea mandat nu poate veni în urma unei astfel de atitudini.

Ce formule politice mai poate găsi un astfel de Preşedintele - după ce a ostilizat o jumătate din ţară? Şi cine ştie în ce constă "programul cu care a câştigat alegerile", ori cine l-a votat, într-adevăr, pentru acest program?
"Modernizarea statului român". Prin ce? Prin "simplificare"?
Eu credeam că prin eficientizare. Nu simplifici, prin tăierea costurilor, o Unitate de Primire la Spitalul de Urgenţă. Nu simplifici, prin micşorarea aripilor, un avion. Nu simplifici, prin reducerea personalului, o centrală nucleară. Şi nici nu poţi spera la eficientizarea tuturor acelora doar pe baza auto-proclamatei puteri de a conduce; chiar îţi trebuie capacitatea de a încuraja mai multe echipe să lucreze. Şi cînd nu ai nici capacitatea, nici mentalitatea de a media interese uneori foarte diferite, totul e vorbă în vînt.
"Simplificarea" de care vorbeşte domnul Băsescu este specifică domniei sale. A simplificat pînă şi modernizarea, ca să poată fi înţeleasă de acel "român" despre care tot vorbeşte politicianul Băsescu; românul care îşi doreşte un căpitan. Cuvîntul de ordine este "simplu". Pentru un om simplu, un preşedinte care vorbeşte simplu, pentru a fi mereu reales. Simplu.

Acestea sunt câteva gânduri cu care încep să supravieţuiesc în cel de-al doilea mandat al domnului Băsescu.
M-a asigurat că va face tot ce ţine de domnia sa pentru a fi "Preşedintele de care România are nevoie azi". Şi a început: l-a propus tot pe domnul Emil Boc pentru funcţia de prim-ministru. Domnul Boc, abia trîntit de Parlament printr-o moţiune de cenzură, va cere încrederea Parlamentului pentru încă un mandat de premier.
Absurdul e noul firesc.

Domnule Comandant Suprem, aţi făcut din absurd un partener de zi cu zi al fiecărui cetăţean lucid al României.
Aţi trimis lucrurile acolo unde nu doream.

Înapoi.

#
Mihai Dragnea
18 Decembrie 2009

Traian Băsescu - discurs la validarea mandatului 2009-...?

2009-12-16T22:18:00.000+02:00

COMUNICAT DE PRESĂ

(16 decembrie 2009)
REF: Participare la ceremonia de validare, de către Curtea Constituţională, a alegerii în funcţia de Preşedinte al României
Preşedintele României, Traian Băsescu, a participat la ceremonia de validare, de către Curtea Constituţională, a alegerii sale în funcţia de Preşedinte al României. Vă prezentăm alocuţiunea susţinută cu acest prilej:

„Domnule preşedinte al Curţii Constituţionale,
Domnilor judecători ai Curţii Constituţionale,
Doamnelor şi domnilor asistenţi ai judecătorilor Curţii Constituţionale,
Doamnelor şi domnilor,

Este un moment unic în viaţa unui şef de stat momentul în care poate fi reales. Mie poporul român mi-a făcut această onoare şi trebuie să spun că românii, pe data de 6 decembrie, mi-au dat unii susţinere, alţii mi-au dat o lecţie. Indiferent care a fost poziţia românilor pe data de 6 decembrie, voi fi Preşedintele tuturor şi al celor 22 de milioane de români care trăiesc în frontierele actuale ale României şi al celor aproape 10 milioane de români care trăiesc în afara frontierelor. Cu certitudine, obiectivul principal este ca fiecare român să simtă că Preşedintele este şi al lui, indiferent cum a votat pe 6 decembrie şi acesta este crezul meu pentru următorii cinci ani. Ştiu că România trece printr-o situaţie relativ dificilă - la fel ca aproape toate ţările Uniunii Europene -, iar în această perioadă avem nevoie mai mult ca oricând de solidaritate, o solidaritate care nu poate să vină în absenţa unei atitudini a preşedintelui României îndreptată în mod egal către fiecare român. Aş exprima gândul că responsabilitatea unui Preşedinte în exercitarea celui de-al doilea mandat este mai mare decât pentru primul mandat. Experienţa acumulată, analiza celor bune, dar şi a greşelilor primului mandat este obligatorie şi în acelaşi timp este premisa ca un Preşedinte să îşi exercite mai bine al doilea mandat.

Este, de asemenea, un alt obiectiv al celui de-al doilea mandat de preşedinte al României, acela de a fi mai bun decât în primul mandat. Dincolo de aceste gânduri, Preşedintele are obligaţia să găsească formulele politice care să ducă la îndeplinirea integrală sau a celei mai mari părţi din programul cu care a câştigat alegerile, iar pentru mine nu este obiectiv mai mare în momentul de faţă decât modernizarea statului român. Avem un stat care, prin costurile lui, apasă prea greu pe umerii fiecărui român, trebuie să simplificăm statul, trebuie să facem ca resursele care se cheltuiesc cu funcţionarea statului să devină resurse la dispoziţia dezvoltării României, la dispoziţia românilor care au nevoie de resurse financiare.

Acestea sunt câteva gânduri cu care îmi încep cel de-al doilea mandat şi nu pot să închei micul meu discurs fără a mulţumi încă o dată tuturor românilor, românilor de acasă şi românilor din afara frontierelor, fără a mulţumi Biroului Electoral Central, care a depus o muncă fantastică pentru a asigura alegeri libere şi corecte, fără a mulţumi Curţii Constituţionale, care, prin decizia sa de renumărare a voturilor nule, a consolidat credibilitatea acestor alegeri.

Mulţumesc tuturor şi vă asigur că voi face tot ce ţine de mine pentru a fi Preşedintele de care România are nevoie azi. Vă mulţumesc!”

Departamentul de Comunicare Publică
16 Decembrie 2009

Înapoi

#
Am păstrat tot comunicatul de pe site-ul Preşedinţiei. Inclusiv textul "Înapoi" - veţi înţelege de ce mîine, cînd voi scrie şi eu o scrisoare de răspuns.

Mihai
PS În ziua jurămîntului prin care Traian Băsescu începe al doilea mandat în această Constituţie voi spune "la revedere" cititorilor acestui blog. Va fi luni, 21 decembrie.

Cu barosu' pe noptieră

2009-12-15T18:24:00.008+02:00

Preşedintele Comisiei Europene, José Manuel Durão Barroso [barosu] îi scrie (azi, 15 decembrie 2009) proaspătului reales Traian Băsescu:

"The first and most urgent task you will have ahead of you is the formation of a new government, capable of gathering a broad support in the parliament".

Deja, e clar, domnul Barroso ştie că în Parlamentul României se joacă totul pe muchie. Eventual, la două capete mici. Deocamdată, la un vot, la două, la nouă. Iar Comisia înţelege prea bine că acest lucru este riscant - şi spune ceea ce trebuie spus, ceea ce se aşteaptă să fie spus.
Dar o altă frază mi-a atras atenţia, fiind cu totul ieşită din comun pentru un atît de înalt nivel diplomatic:

"A consensual and inclusive approach is all the more important in these difficult times. I am convinced that you will continue the effort of modernising your country as so vividly requested by the Romanian people".

Cînd domnul Barroso scrie realesului preşedinte al României că este nevoie de o abordare consensuală, care să includă - nu să excludă - şeful Comisiei Europene ne spune, tuturor (pentru că scrisoarea e publică şi oficială) că ştie: în România, acum, nu există o abordare politică a consensului şi a includerii. Faptul că îi scrie asta preşedintelui României arată că acestui om politic îi vorbeşte dl. Barroso - pentru că putea scrie şi Parlamentului, dacă dorea.
Şi, în fine, Barroso vorbeşte despre efortul de modernizare - tocmai într-o perioadă în care din România se aud voci care trimit la metodele anilor '50. A-l încuraja pe dl. Băsescu la modernizare înseamnă a-l descuraja să se comporte ca în trecut. Eu, cel puţin, aşa citesc scrisoarea domnului Barroso.

*
În vremea aceasta, domnul Băsescu doarme cu barosul pe noptieră. Zalele pe care nu va reuşi să le slăbească îndeajuns, le va sfărîma.
'Geaba ca'tă Barroso, printr-o bucăţică de hîrtie cît o scrisoare, acel "consensual and inclusive approach". Învăţat că hîrtiuţele au valoare numai cît vrea să le dea, braţul oţelit dă cu barosu' în orice texte: în scrisori, în acorduri dintre partide, în Constituţie.

Mihai
PS 1 în ziua în care Traian Băsescu va depune jurămîntul pentru al doilea mandat ca preşedinte, în această Constituţie, voi posta ultimul meu articol.
PS 2 credeam că e miercuri acea zi; aflasem o dată greşită, ca atare rămîne ca în PS1.

Pentru un pumn de euro

2009-12-15T08:55:00.001+02:00

1.
N-am văzut nicio manifestare de nemulţumire a alegătorilor cărora li s-a transformat votul valid în vot "nul". Mă refer, desigur, la alegătorii domnului Băsescu, votanţi care au fost deposedaţi de o mică parte a iubirii lor. Înseamnă că spiritul democratic este ţinut în conservare, pînă data viitoare cînd mai avem nevoie de el?

2.
N-am văzut niciun protest al doamnei Andreea Pora (marea doamnă a alesului democratic) cu privire la difuzarea filmului în care dl. Geoană primea nişte euro.
Vă reamintesc: data trecută, cînd un film în care dl. Băsescu îi dădea una peste faţă unui copil a fost difuzat de Realitatea, doamna Pora protesta deontologic. Spunea domnia sa că firesc ar fi fost ca Realitatea Tv să nu difuzeze filmul pînă nu avea o expertiză care să confirme că filmul e autentic (ne-falsificat). Acum, cu Geoană în rol principal, doamna Pora nu a mai cerut nicio expertiză pentru validarea autenticităţii.

3.
Aceasta este democraţia ce vi se propune.
O stare în care principiile nu există. Există doar oamenii care trebuie apăraţi sau înfieraţi, iar "principiile" sînt purtate, ca un trenci, şi pe o faţă şi pe alta.

Mihai
PS Da, postările mele vor înceta de îndată ce domnul Traian Băsescu depune jurămîntul pentru al doilea mandat în această Constituţie.

De ce mi s-a furat votul. "Încuviinţăm orice"

2009-12-12T17:53:00.006+02:00

"Nu puteţi voi să votaţi, cît pot ei să fure".
Am încheiat un citat inversat, după o situaţie inversată, într-o ţară inversată.

*
Curtea Constituţională a admis că trebuie renumărate voturile nule. Adică - există destule dovezi aduse în sprijinul acuzaţiei că o parte din voturile aşa-zis anulate fuseseră acordate, de fapt, unuia sau altuia dintre competitori.

Am votat, cu toţii, într-o singură circumscripţie. Un vot din Drumul Taberei a fost egal cu un vot din Piscu Sadovei, egal cu unul din Timişoara, egal cu unul din Botoşani, egal cu unul din Paris, Los Angeles ori Berlin. Împreună, formează o Sumă de la 1 la i. Avem de-a face cu o progresie aritmetică de raţie 1. În cazul nostru, candidatul A obţine 1+1+1+1+... voturi valabile, iar candidatul B obţine 1+1+1+1+... voturi valabile.

Eu am votat în Drumul Taberei. Dacă un singur vot al unui candidat a fost anulat pe nedrept, din punctul meu de vedere, pe mine m-au furat, direct.
Dacă eu i-am dat votul candidatului A, iar un vot i-a fost anulat candidatului A, atunci votul meu a fost cel anulat. Pentru că votul meu e parte din Sumă.

*
Dacă două voturi au fost furate, ştiu ale cui sînt. Şi dacă au fost furate 3, şi 10, ştiu. Practic, cunosc cel puţin 10 păgubiţi.
Cînd la televizor vi se mai spune că "s-au furat voturi", vă rog să vă gîndiţi că au fost "ale mele şi ale celor pe care îi cunosc". Dacă fiecare spune asta, atunci chiar ştim: ni s-a furat opţiunea democratică.

La fel s-a întîmpat şi cu votul plătit. Cu un vot dat pe 50 de lei, s-a anulat votul meu - dat pe conştiinţă, pe informare, pe interes pentru viitor.
Cu un autocar de "turişti" s-a anulat o scară de bloc de cetăţeni oneşti.

*
De ce mi s-a furat votul?
Pentru că s-a considerat - pe bună dreptate - că tac. Că sînt parte a unui popor care ia lucrurile, toate lucrurile, în uşor.
Pentru că s-a considerat că acum rîgîi, frecîndu-mă pe burtă şi mîncînd şorici, aşteptînd semi-treaz şi semi-pur un verdict. Pentru că însuşi şeful statului ales în 2004, Traian Băsescu, luptă pentru mine, ca să mă situeze în afara procesului democratic. A folosit exact aceste cuvinte:
"Personal, şi cred că toţi avem obligaţia să privim, ca şi mine, evenimentele din aceste zile, până la validarea alegerilor, cu calm. Eu cred că cea mai bună atitudine este cea pe care eu o am, adică un calm, cu care să privim la zbaterea politicienilor, la procesul legal şi democratic de contestare". (T. Băsescu, 9 decembrie 2009, declaraţie la Palatul Cotroceni).
Aşadar, mi se cere să privesc la zbaterea politicienilor. Nu mai e zbaterea mea. Dacă s-a furat sau nu ceva, de pildă votul meu, nu e treaba mea. Eu ar trebui să fiu un spectator; să privesc.

Da, dar eu, cum ştiţi, privesc mai atent. Iar ceea ce-mi propune domnul Băsescu se traduce, pentru mine, aşa: Traian Băsescu, alesul poporului suveran, este deasupra acestor mici chinuri ale refacerii. Iar eu, care îl doresc aşa, suveran, trebuie să tac şi să rămîn departe de politică. Aşa cum oamenii de afaceri nu au dreptul să se intereseze de politică, nici oamenii muncii nu mai au. Eu sînt om al muncii, de la oraşe. Alţii, de la sate. Şi cîţiva, din State.

Să reiau. Mi s-a furat votul pentru că Suma de la 1 la i a tăcerilor dă o mare încuviinţare naţională.
Ştiţi micile tarabe de prin tîrguri, unde un meşter cu halat albastru unsuros te aşteaptă lîngă o inscripţie scrisă cu creion chimic pe carton: "Reparăm orce! Numai 5 lei".

Sîntem poporul care îşi merită inscripţia: "Români. Încuviinţăm orice."
#
Mihai
PS Postările mele vor înceta în ziua în care Traian Băsescu va depune jurămîntul pentru al doilea mandat al său, în Constituţia actuală

Despre libertate şi democraţie în România de azi

2009-12-11T13:00:00.010+02:00

Ce înţeleg prin "a fi liber"?
Cum se menţine democraţia? Şi ce este democraţia?

V-aţi pus vreodată aceste întrebări? Şi v-aţi dat răspunsuri proprii, fără a relua, într-o semi-inerţie, definiţiile de manual?

1. Libertatea, azi. NOUA libertate
Tot ce se petrece în spaţiul public constat că poate fi monitorizat, într-un fel sau altul. Ori va putea fi, în curînd. Şi deplasarea noastră pe stradă, şi mesajele pe internet.
De asemenea, la intersecţia dintre privat şi public - de exemplu, cînd trimitem o scrisoare, electronică sau clasică - este posibil controlul.
Evenimentele petrecute în România, în ultima perioadă, arată că pînă şi convorbiri de pe malul lacului, între "prieteni", au fost interceptate.
Într-un fel sau altul, despre fiecare individ se vor putea afla tot mai multe lucruri. Prezentul poate fi supravegheat, trecutul oricui ar putea deveni "cineva" se găseşte deja într-o bază de date.

Noua libertate va însemna asumarea unei conduite, a unui punct de vedere în aceste condiţii. O asumare indiferent de supraveghere.

Noua libertate se va manifesta, întîi, intern - fiecare faţă de conştiinţa lui. Abia apoi libertatea va fi declarată public, şi asumată.
Un om se simte liber (dacă se simte) acceptînd că atitudinile, acţiunile, ideile sale - ba chiar gîndurile spuse intim - pot fi cunoscute de oricine; inclusiv de cei ostili libertăţii. Abia apoi omul îşi va asuma, public, credinţa în libertate. Astfel se va desfăşura cred eu, procesul "eliberării" şi manifestării libertăţii, în secolul acesta.

Dacă acum 300, 200 ori 100 de ani puteai striga pe stradă "vreau libertate", iar apoi să-ţi pui gluga în cap şi să dispari relativ eficient, noile condiţii presupun că asumarea poate fi rapid adusă la cunoştinţa tuturor celor care vor să ştie ce faci.

Vom fi capabili de această nouă libertate?

2. Menţinerea democraţiei
V-aţi întrebat vreodată ce ţine o democraţie în starea închegată pe care o constatăm?
De ce, de exemplu, un şef dintr-un stat democratic nu îşi ia libertăţi peste măsură?

Să ne întrebăm şi mai precis: cînd anume un şef îşi poate permite să încalce norma democratică în vigoare? Cînd se poate clădi o dictatură din interior (pentru că nu discut despre cazul impunerii unei dictaturi din afară, prin forţă armată brută)?

Răspunsul meu este: cineva ajuns la putere, într-un stat democratic, are a trece nu neapărat peste bariere instituţionale, nu neapărat peste voinţa unor comandanţi militari ori lideri mai mici. Doritorul de putere nelimitată are un alt adversar, mai greu de clintit - mentalitatea cetăţenilor.

Oamenilor dintr-o adevărată democraţie nu li se pare normal să fie încălcate drepturile şi libertăţile care menţin o societate în starea de agregare politică numită "democraţie".
Nu imposibilitatea atragerii unor militari îl opreşte pe un eventual dictator al Statelor Unite - ci încredinţarea că încălcarea unor anumite libertăţi va fi primită cu ostilitate de marea majoritate a cetăţenilor.
La limită, ne putem închipui că în SUA un politician-dictator, ori un militar-dictator, ar putea da o lovitură de stat. Ar putea convinge cîteva sute de comandanţi ori lideri mai mici, şi ar pune mîna pe putere. La limită, scenariul este posibil.
Dar de îndată ce ne imaginăm că americanii de rînd ar accepta starea impusă cu expresia "asta e, noi să fim sănătoşi", de îndată, zic, avem de-a face cu o naţiune non-democratică. Americanii nu pot fi concepuţi astfel. Cel puţin, nu în 2009.
Un popor care poate fi suspus de o dictatură din interior, înseamnă că nu fost liber în mentalitate, în anii care au precedat schimbarea de regim.

Dictatura se naşte acolo unde cetăţenii consimt.

3. Noi, românii
Noi cum sîntem, noi ce gîndim, ca popor, în legătură cu libertatea şi democraţia? Nu ştiu, dar aş vrea să ştiu.

Nu ştim, şi nici nu prea vrem să ştim.
#
Mihai
PS 1 Postările mele vor înceta de îndată ce Traian Băsescu va depune jurămîntul pentru a obţine al doilea mandat de preşedinte, în cadrul Constituţiei în vigoare
PS 2 Ceea ce scriam în postarea trecută se confirmă. Vedeţi ştirile din România. Nu vă dau link-uri, şi aşa link-urile mele au fost anulate de mari maeştri în IT, pînă acum.

Acumulare primitivă de putere şi capital

2009-12-10T00:52:00.005+02:00

Cum evenimentele se precipită fără să ştiţi, fără să ştim, mă grăbesc să scriu.
*
1. ACUMULAREA PRIMITIVĂ DE PUTERE ŞI CAPITAL
Va urma o epocă, în România post-2009, în care se va concretiza acumularea primitivă de putere şi capital. Epoca va dura atît timp cît va fi nevoie, iar în vîrtej vor fi atraşi toţi actorii: oameni politici, oameni de afaceri, jurnalişti, sindicate, funcţionari ai statului, oamenii simpli - indiferent dacă sînt bine sau rău intenţionaţi.

2. PUTEREA
Acumularea de putere se va înfăptui preponderent prin două metode care, combinate, nu dau greş.
Prima metodă - "dezbină şi stăpîneşte". A doua: "invită-i pe toţi de partea ta, folosindu-le lăcomia".

Partidele vor primi oferte similare de la Cel Puternic. Apoi vor fi lăsate să se duşmănească pentru "osul mai mare". În final, se vor alege cei mai discreditaţi, care nu vor putea ridica ochii din pămînt mai tîrziu.
Liderii opoziţiei mai slabi de înger sau mai dornici de participare la sugerea din fagurele puterii vor fi momiţi cu diverse funcţii. Pînă şi cea mai mică ofertă va fi adusă la cunoştinţa presei, pentru a-i transforma pe acei lideri în personaje care stau la rînd la Cel Puternic.
Partidele mai mici vor fi înghiţite. Presupun că pentru partidul lui Becali termenul este de sub 1 an. PRM va fi lăsat să moară de bătrîneţe şi de oftică.
PSD, care e greu de distrus ca tot unitar, va fi asaltat din mai multe părţi. Nemulţumiţii vor primi sprijin, dar şi un imbold frăţesc din partea organelor de control fiscal, pentru a crea valuri tot mai mari de revoltă internă. Încă 5 ani în opoziţie (pentru că opoziţia se calculează după mandatul Celui Puternic, nu după parlamentarele din 2012), şi PSD va începe să se fisureze. Nu uitaţi, vom vorbi şi de capital.
PNL va fi decredibilizat prin momirea eternă cu guvernarea. Dacă se întorc la Cel Puternic, Crin Antonescu nu va mai avea nimic de spus în alegerile viitoare. Dacă nu se întorc, poate nici nu va mai fi Crin la conducerea partidului.
UDMR nu va fi atacat la nivel macro (conceptual, s-ar crea discuţii în UE, ori interesul e ca Uniunea să nu fie alertată), dar liderii săi bogaţi vor fi compromişi, prin dosare de corupţie ori scoaterea de la saltea a unor dosare cu nereguli financiare.
Minorităţile din Parlament vor fi lăsate să înoate în marele rîu al patriotismului.

Şi, peste toate, un Parlament unicameral, în care aleşi tot mai docili, mai speriaţi şi mai dependenţi financiar vor sta mereu cu sabia afuriseniei publice, dizolvării şi anticipatelor deasupra capului. Un Unicameral cu aleşi mai puţini înseamnă mai puţin efort pentru a-l controla (pînă la urmă, o cheltuială mai puţin din banii serviciilor, deci ai poporului, nu?).

Întreaga clasă politică va trebui privită cu suspiciune, dar mai ales cei care se opun modernizării. Modernizarea va presupune şi minimizarea rolului şi rostului unor instituţii care "s-au compromis" prin "ineficienţă" şi "irosirea banului public".

Celor alături de Cel Puternic li se vor facilita proiectele politice, ori cariera. Celor împotrivă li se vor închide toate uşile.

Vor fi aflate secrete, vor fi publicate fără jenă dovezi ale supravegherii inamicilor.
La toate acestea vor fi nevoite să participe şi instituţii ale statului.

3. CAPITALUL
Totuşi, acumularea primitivă de putere este doar o fază incipientă a bătăliei politice.
Nu numai puterea politică trebuie luată de la alţii, ci şi capitalul. Cu putere economică, se poate rezista.
(O paranteză. Am vizitat întîmplător Coreea de Nord în anii '80. Dincolo de evidentul cult al personalităţii Marelui Conducător Kim Ir Sen, te frapa lipsa oricăror magazine cu mîncare. Toţi coreenii primeau mîncare de la cantine uriaşe; îşi aduceau mîncarea acasă cu sufertaşe, dacă era nevoie. Nu munceai, nu primeai. Înregimentarea era totală şi pînă la unul. Astfel, partidul unic luase orice urmă de putere de a rezista clandestin).
Partidelor li se va clătina, pas cu pas, puterea economică. Bogaţii din fiecare partid opozant vor fi tot mai controlaţi de Garda Financiară şi altele asemenea. Orice amendă va avea dublu scop: bani la Bugetul statului şi descurajarea oponenţilor. Va fi modificată, la nevoie, şi legea finanţării partidelor. Controalele vor înceta în caz de colaborare. Ca în Coreea de Nord a anilor '80: nu eşti alături de efortul comun, nu ai ce pune în sufertaş.

Oamenii de afaceri prietenoşi vor fi răsplătiţi cu contracte. Cei ostili, vor fi lăsaţi să se descurce în economia liberă de piaţă, unde, de altfel, vor ajunge să se sfîşie între ei.
Contractele pentru prieteni, oricît de oneroase, nu vor ajunge în presă. Orice afacere a ostililor, fie şi legitimă 100%, va fi, însă, în vizorul organelor statului. Controlul va fi o metodă de intimidare.

Se va pune problema unei legi prin care averile ilicite să fie ori confiscate, ori impozitate cu procente excesiv de mari.

Pentru a se da exemple, vor fi arestări pe cît posibil spectaculoase.

Odată slăbită economic, opoziţia va avea şanse tot mai mici la alegeri.

Un singur contract mare mai este de semnat, iar el trebuie gestionat de pritenii Celui Puternic. Este vorba de Roşia Montană. Se va aproba, cu gir prezidenţial mascat sub "recomandarea specialiştilor". Dar pentru asta trebuie ca toate documentele să fie în siguranţă. Se vor pune oameni de încredere la toate ministerele cheie.

Miza bătăliei politice din 2009-2010 este tocmai un ascendent economic asupra inamicilor. Se va aplica o lecţie de marxim arhicunoscută: cei care vor conducerea societăţii trebuie să deţină mijloacele de producţie.

Vor fi aflate secrete, vor fi publicate fără jenă dovezi ale supravegherii inamicilor.
La toate acestea vor fi nevoite să participe şi instituţii ale statului.

4. SOCIETATEA
Sindicatele vor fi şi ele decredibilizate. Amestecarea celor răi cu cei buni îi va vopsi în gri pe toţi. Cîteva exemple bine ţintite - Rădoi de la Metrorex, de exemplu - şi liderii vor înţelege că protestele sindicale au o limită. Şi nu se fac oricînd şi împotriva oricui. Dacă liderii vor fi schimbaţi legitim de membrii nemulţumiţi, se va avea în vedere ca în locul lor să vină personaje controlabile. Adică, foşti parteneri de afaceri sau de pahar, despre care există informaţii compromiţătoare.

Şi presa va fi discreditată, prin arătarea cu degetul a celor care ţin partea "mogulilor" şi "comuniştilor". Ziariştii vor fi încurajaţi să se certe cu alţi ziarişti. Dacă nu răspund primelor încurajări, vor fi cointeresaţi, apoi chiar solicitaţi să aleagă între "bine" şi "rău".
Scopul decredibilizării presei va fi imediat, dar şi pe termen lung. Imediat, se vor plăti poliţe, vor exista răzbunări violente (măcar verbal) ca nişte execuţii publice.
Pe termen lung, nimeni nu va putea veni cu informaţii negative la adresa taberei Celui Puternic - nu de alta, dar credibilitatea presei va fi atît de scăzută, încît publicul nu va considera drept validă nicio dovadă; cînd nimic nu se schimbă după ce prezinţi adevărul, asumarea riscului unor anchete jurnalistice nu are sens. Anchetele vor viza peştii mici, de conjunctură.
Vor dispărea orice referiri la casa din Mihăileanu, Dosarul Flota, casa Ioanei Băsescu, firma de armament a lui Mircea Băsescu, actele de la Cotroceni prin care s-a minţit Curtea Constituţională, filmul în care Băsescu loveşte un copil, Dosarul răpirii din Irak şi Dosarul Hayssam. Ziariştii care vor insista vor primi semnale puternice pentru a înceta. Presiunile se vor face inclusiv prin intermediul patronilor.
Cenzura nu va apărea - pentru că va înflori autocenzura.

Oamenii vor fi întîi amuzaţi de demascările continue: ziarişti contra ziarişti, afacerişti contra afacerişti, politicieni contra politicieni.
Apoi, vor fi indiferenţi, pentru că vor primi mereu asigurări că "cei buni, responsabili şi cinstiţi" nu au a se teme. Vor crede. Li se va spune că efortul luptei continue este îndreptat către decontaminarea ţării de păduchii care au supt-o; că bătălia se dă pentru modernizarea statului, un stat care trebuie pus în slujba oamenilor.
Vor constata, mai pe urmă, că în bătălie sînt aruncate informaţii pe care numai un serviciu secret le poate culege, şi doar la ordin de foarte sus.
În etapa următoare, oamenii nu vor mai crede în ceea ce li se spune, însă vor fi descurajaţi să se opună. Avînd exemplul altor categorii care "au păţit-o" numai pentru că "s-au pus cu cine nu trebuie", oamenii vor re-învăţa să aprobe gălăgios ori să tacă.

Apoi, fiecare va constata că avansarea va fi doar de partea celor "mulţi". Şi că dacă te expui, îţi rişti serviciul. Se va instala suspiciunea generală. Nu se va mai discuta în contradictoriu cu un membru al "puternicilor", şi nu se vor mai emite idei în public.

Alegerile vor avea loc "liber", iar la ele vor participa două categorii de votanţi: cei dornici să participe la festin, şi cei gata să flămînzească pentru o idee. Desigur, democraţia e salvată. Facă-se voia celor mulţi. "Voi sînteţi adevărata majoritate".

5. OAMENII ŞI PUTEREA POLITICĂ
Prima, şi singura mare preocupare a Celui Puternic, va fi să se asigure că în mintea celor mai mulţi îşi fac loc sloganuri simple (spuse separat ori ca un silogism):
Poporul este diferit de clasa politică. Poporul nu se regăseşte în clasa politică.
Poporul este împilat şi subjugat de clasa politică.
Există o soluţie - un om care luptă cu clasa politică.

Una dintre armele preferate, discreditarea, va transforma orice conflict într-o înjunghiere verbală scurtă: "Este aşa cum zic eu, pentru că eu ştiu, şi aşa este!" Şi gata, victorie.

6. CUM VOR FI POSIBILE TOATE ASTEA?
Întîi, verificaţi dacă a început cumva un proces din cele descrise.
Apoi, la întrebarea de mai sus, voi răspunde separat.

Mihai
PS Postările mele vor înceta în ziua în care Traian Băsescu va depune jurămîntul pentru al doilea madat de preşedinte, în Constituţia actuală. Sau, poate vor înceta şi mai devreme, dacă ceva extraordinar mă va convinge

Strîns uniţi în jurul conducătorului calm. Strîns calmaţi

2009-12-09T15:10:00.008+02:00

Domnul Traian Băsescu este calm.
Cel puţin aşa s-a declarat la Cotroceni astăzi, 9 decembrie, la ora 15 şi un picuţ.

Calmul lui Traian Băsescu este foarte important, deoarece domnia sa este şi Preşedintele României, Comandantul Suprem al Armatei şi şeful Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. El poate declara, în cazuri excepţionale, mobilizarea totală a forţelor armate, fără a cere în prealabil acordul Parlamentului.
Vă daţi seama la ce riscuri s-ar supune România, dacă preşedintele nu ar fi calm!
Or, fiind calm, domnul Traian Băsescu arată nu numai că este singurul politician care exercită de două ori la rînd funcţia de preşedinte, dar şi că îşi înţelege pe deplin rolul în societate.

Îmi place cînd domnul Traian Băsescu este calm. (Domnia sa pronunţă callîm. Da, apasă pe "lî", dar este o pronunţie delicioasă).

Este dovadă de mare caracter politic să fii calm, cînd, în aceste momente, Curtea Constituţională are a decide dacă validează ori nu alegerile, după contestaţia PSD. Va să zică, iată un bărbat care în vîltoarea bălăcelii generale, se arată calm, suveran de calm.

Cu ochii jucăuşi în stînga şi în dreapta, domnul Traian Băsescu spune răspicat: demersul PSD este democratic. Ei, nu-i aşa că exact asta i se cerea unui şef de stat? Această apărare a valorilor democratice, această neutralitate.

E posibil să se fi schimbat, înţeleg eu mesajul de suprafaţă.
Mă tem, însă, că în adîncuri pîndeşte, ca un varan, un alt calcul de politician dornic de a cîştiga totul şi oricum: calculul la sigur, ştiind pe cine are în buzunar.
Calmul domnului Băsescu este al unui politician care ştie rezultatul dezbaterii de la Curtea Constituţională. Pe calmul său îmi bazez şi eu pronosticul: Curtea va valida alegerea domnului Băsescu în calitate de preşedinte, pentru al doilea mandat consecutiv.

*
Şi, de acum înainte, avem să ne punem pe treabă. "Dacă n-am uitat priorităţile", spune, cu un calm bine mascat de o băşcălie spumoasă, domnul Băsescu.

Mai mult - domnul Băsescu a cerut şi partidelor să lase la o parte înfruntarea, pentru a se ocupa de ceea ce îi interesează pe români. Gata, alegerile au trecut, să ne apucăm de muncă pentru Ţară. Am citat aproape exact, aştept postarea de la Cotroceni.

Ceea ce face acum Traian Băsescu, prin calmul său şi chemarea la treabă, prin îndemnul la unire - înţeleg că în jurul unei idei, dacă ideea e a sa - este doar o aplicare a unui tampon cu cloroform pe chipul desfigurat de ură al democraţiei româneşti.

Pentru că un îndemn la "calm" şi la "uniune" nu poate fi serios, la doar două zile după ce spumegai împotriva tuturor celor ce îndrăzneau să nu te îngîne. Iar "unirea", constituţional vorbind, s-a făcut - şi i s-a prezentat sub formă de Iohannis, acum o lună. N-a fost nici calm, nici dornic de unire.

Domnul Traian Băsescu-Calmul este, de fapt, un chip zugrăvit de consilieri, ca să aibă electoratul ce molfăi pînă cînd Varanul va găsi cea mai bună poziţie din care să aplice muşcătura sa toxică. Muşcătura nu ucide imediat - dar Varanul îşi urmăreşte răbdător prada, ştiind că după atîta salivă injectată, victima face septicemie.

Am să scriu mîine la ce mă aştept de la săptămînile, lunile şi anii ce vin.

Mihai
PS Iată şi comunicatul oficial. Lipsesc cîteva pasaje, însă obişnuiţi-vă cu aşa ceva

Despre caracter

2009-12-08T16:37:00.010+02:00

1. Caracterul
Cred că o societate în creştere are ceva dintr-un copil în creştere.
Contează, în formarea sa, fiecare gest ieşit din comun, fiecare faptă, orice cuvînt excepţional, orice încurajare şi orice exemplu. Caracterul se formează privind în jur şi trăind direct bunele şi relele; aşa e la copii, aşa cred că e şi la societăţi.

După 1989, societatea românească a avut şansa unei renaşteri. Eu număr anii de după Revoluţie ca pe anii unei copilării întîrziate. România îmi pare într-o pubertate democratică: are toate bubele, toate coşurile, toate acneile, toate isteriile şi nervozităţile hormonale şi chiar toate erecţiile nestăpînite ale unui puber. Vocea îi e în schimbare, vrea mereu lucruri excepţionale (pe care le şi numeşte "cool"), s-ar juca dar s-ar şi bate, a învăţat să spună "futu-i" şi abuzează, visează la cuceriri mari de pe cai mici.
E o stare de fapt.

România îşi formează, în anii aceştia, caracterul democratic.
E adevărat că în educaţia puberului intervin vechi mentalităţi ale unor rude trecute de 50 de ani, care încă stau în vizită: coana Minciuna, nenea Turnătorică, verişoara Linguşeala, conu' Furtişag şi moş Bătaie, tanti Lenea, cumnata după tată Nedreptatea. Tuturor le face ochi dulci şi le serveşte cafele şi dulceaţă chiar ţaţa Ura, cea care i-a şi chemat pe toţi la masă, încă de alaltăieri.

Familia puberului l-ar putea influenţa, asta mi-e clar.
Dar, dacă în creşterea sa, România ar primi şi exemple pozitive, poate că i s-ar forma un caracter mai frumos decît "promite" familia acestui trecut.

Problema este - în cît timp se formează acest "caracter"? (Tatăl meu zice: "caracterul se formează pînă la 18 ani, după aceea ai numai şlefuiri ale obiceiurilor căpătate". Aşa să fie?). Mai avem a spera că România nu s-a format, deja, strîmb? Că nu are apucături nepotrivite, şi greu de remodelat?

2. Despre rudele din anii '50
Am anunţat că voi înceta orice exprimare pe internet a gîndurilor mele, după ce Traian Băsescu redevine preşedinte al României. Este forma mea de a mă retrage de pe un "vapor" pe care domnul Băsescu îl conduce, spun eu, către dezastrul de fond.

Marea realizare a unui politician cred că ar fi, în aceşti ani, să contribuie la formarea unui caracter democratic acestei societăţi în căutare de modele.
După 50 de ani de comunism, apucăturile multora dintre cei în vîrstă sînt definitiv marcate de ură, frică, nedreptate.
Indiferent dacă au fost de partea exploataţilor regimului comunist, ori de partea exploatatorilor din acel regim, trebuie să fi resimţit fie frica, fie ura, fie nedreptatea. Oamenii au învăţat să supravieţuiască, şi au folosit pentru asta cea mai dureroasă resursă a unei personalităţi: compromisul umilitor. Au minţit, au înghiţit minciuni şi jigniri, au lăudat strîmb şi au înfierat degeaba, au povestit Securităţii ce vorbeau părinţii, fraţii, soţii ori prietenii. În fine, au furat cîte puţin, au muncit cîte puţin, au fost fericiţi doar cîte puţin. Şi au ieşit din comunism în viaţă. Asta a fost cel mai important - au supravieţuit.

Priviţi România de astăzi. Nu mai este, oficial, comunistă - dacă privim la proprietatea asupra mijloacelor de producţie, ori la organizarea politică.

Dar nici nedreptatea, nici minciuna, nici jignirea, nici furtişagul, nici turnătoria, nici linguşeala n-au dispărut. Stau la masă, ca nişte rude îndreptăţite de relaţia strînsă ce durează de 50 de ani.
Românii nu sînt convinşi că poţi ajunge important doar pentru că eşti valoros - aşa era şi acum 20 de ani.
Românii nu cred că dreptatea îţi va da cîştig de cauză în Justiţie - aşa era şi acum 20 de ani.
Ce cred românii că s-a schimbat? Probabil că văd cum avuţia nu mai e a statului, ci a unor privaţi. Iar bancurile cu preşedintele pot fi spuse şi în tramvai (cum nu se putea în vremea lui Ceauşescu ). Şi se pot înscrie în mai multe partide.

Dar e destul? Eu aştept de cîţiva ani un om politic pentru care reformarea caracterului acestei societăţi să fie întîia prioritate.
La 20 de ani, cît aveam în 1989, nu-mi cristalizasem această aşteptare. Abia mai tîrziu am evaluat eroarea politică a lui Ion Iliescu din vremea primelor mineriade. Şi tot mai tîrziu am priceput că lozinca "alungaţi lupii", folosită în 1990 pentru a îndepărta votanţii de partidele istorice, este profund dăunătoare. Cum tot dăunătoare politic am socotit a fi votarea reviziurii Constituţiei, în 2003, prin prelungirea termenului la două zile şi momirea cu cadouri. Toate acestea (şi multe altele, pe care nu le enumăr) au transmis unui organism social în creştere mesaje dăunătoare. Au fost modele strîmbe.

3. Modelul strîmb
Mandatul lui Traian Băsescu a început într-un moment în care Adrian Năstase părea lansat definitiv pe panta unui comportament dăunător. O combinaţie de inteligenţă cu şmecherie, o împletire între capacitatea de a organiza sau conduce şi perfecţiunea cu care se înfrupta, pe tăcute, din meniul tuturor - părea cea mai proastă variantă pentru România. Părea exemplul de evitat.
Aşa a apărut Traian Băsescu pe firmament. Îşi construise, pas cu pas, renumele de înfăptuitor. De om energic, hotărît, neobosit cînd e vorba de drumul său. "Aici sînt banii dumneavoastră" - din spatele lozincii părea că licăre un dram de transparenţă. "Ardei iute" şi "Daţi-mi un consiliu general" - altă licărire de energie, ce a părut pozitivă.

La nici 6 luni de la preluarea mandatului, Traian Băsescu a vorbit despre corabia cu un echipaj de 22 de milioane, peste care domnia sa ar fi căpitan. Şi de atunci totul s-a înscris în această declaraţie.

Azi, ca şi acum un an, ca şi în 2006 ori 2007, critic atitudinea lui Traian Băsescu. Cînd mă opun lui Traian Băsescu, nu am a discuta despre om, ci despre exemplul strîmb. Cînd îi cer o altă conduită politică, nu o fac pentru că, fiind eu în alt partid (nu sînt în niciunul), am alte interese politice. Nu am averi, nu am decît o firmă mică (şi aia pe butuci, după forfetarul pentru care n-am avut bani), nu am intenţia să devin persoană de decizie publică. Nu sînt nici plătit, nici şantajat să spun ceea ce spun. Îi ceream lui Traian Băsescu să fie dacă nu un politician care face bine, măcar unul care să nu facă rău. Dar face rău. Dă exemplele cele mai nepotrivite unei societăţi încă necoapte, democratic.

Înşală, minte şi acuză pe nedrept. Apoi, recunoaşte asta în public, ca şi cum aşa ar trebui să fie cîştigată sau menţinută puterea în această ţară.
Urăşte şi se răzbună. Face asta în public, ca şi cum aşa ar trebui să fie cîştigată sau menţinută puterea în această ţară.
Ameninţă şi pedepseşte pe cei ce i se opun. Aplică asta în public, ca şi cum aşa ar trebui să fie cîştigată sau menţinută puterea în această ţară.
Instigă la ură, şi tolerează ura. Ne demonstrează că nu dă socoteală nici pentru numirile pe criterii personale, nici pentru demiterile pe motiv de duşmănie.
Nu-şi ţine cuvîntul dat partenerilor. Ca şi cum aşa ar trebui să fie cîştigată sau menţinută puterea în această ţară.
Decredibilizează totul, punînd de multe ori verdicte verbale pline de venin. Sub conducerea lui şi judecătorii, şi procurorii, şi profesorii ori ziariştii au fost decredibilizaţi, dacă acest lucru i-a servit căpitanului de vas. Şi totul se petrece în public, ca şi cum aşa ar trebui să fie cîştigată sau menţinută puterea în această ţară.
În fine, dar nu în cele din urmă, îşi supraveghează informativ adversarii politici reali ori numai potenţiali. Şi vorbeşte despre toate astea în public, ca şi cum aşa ar trebui să fie cîştigată sau menţinută puterea în această ţară.

4. De la unu la multiplu
Apariţia unui astfel de om politic nu mă miră, în condiţiile date. România este într-un balans existenţial evident. Binele şi răul îşi dau mîna "peste ţară", iar "pionierii" într-ale ingineriilor politice şi financiare ne zîmbesc, cinic, de pe ecranele televizoarelor. O presă ţinută într-adins la un nivel minim de profesionalizare şi organizare întinde peste tot şi toate clăbucii unei realităţi neînţelese.

Că Traian Băsescu ne-a minţit pe toţi, înţeleg. Că a dat dovezi că nu-i pasă nici de Constituţie, măcar (deşi era prima lui grijă, s-o respecte pentru a ne îndemna s-o respectăm şi noi), am constatat. Că urăşte - e o chestiune a domniei sale, personală. Că înşală - la fel.

Dar că toate acestea sînt acceptate, apoi agreate, apoi considerate fireşti, apoi declarate atribute ale unui "învingător" - iată ce nu pot înţelege.

Pe mine nu victoria lui Băsescu mă intrigă, ci trecerea rapidă a milioane de oameni către o stare pe care o cunosc: aceea de a adula şeful care te asmute să urăşti, care te îndeamnă să-i şuşoteşti la ureche şi te premiază fără să meriţi. Şeful care te anunţă că supraveghează toţi duşmanii, iar tu accepţi, pentru că ţi-a spus că nu trebuie să-i fi niciodată inamic, iar tu ai fost de acord.

Iar îngrijorătoarea constatare că printre sau alături de aceşti oameni care-l urmează pe Traian Băsescu se află şi unii cu mulţi ani de şcoală îmi dă adevărata dimensiune a stării naţiunii.

Băsescu poate fi definit ca "rău", dar nu este "răul" în sine. El, în definitiv, e doar un om. Va înceta, la un moment dat, să existe. Însă modelul său de "învingător" e dăunător.

Comportamentul şi atitudinea sa faţă de democraţie au construit un model politic evident.
Ne urîm. Învăţăm să înşelăm un prieten, un fost partener. Considerăm aproape firesc să nu ne ţinem cuvîntul. Promitem, dar doar pentru o zi. Aplicăm cînd spiritul, cînd litera unui text de lege, în funcţie de situaţie. Nu recunoaştem nici măcar evidenţele, dacă aşa ne convine mai mult. Aplicăm judecăţi de valoare şi standarde diferite pentru cazuri similare, în funcţie de interesul de moment. Ne stigmatizăm adversarii. Nu dăm doi bani pe opinia celui care nu ne îngînă, înainte chiar de a o auzi. Ne înregimentăm. Iar peste toate – învăţăm să acceptăm că totul e de acceptat.

Acesta este, pentru mine, semnul unui eşec politic; dar e un eşec urmat de gloată, caz în care se creează aparenţa unui succes. Şi, ce e mai rău, nu e un simplu eşec. Se contruieşte, astfel, un caracter urît unei democraţii încă minore.

Românii par să îşi dorească o istorie pe care eu nu vreau s-o repet. Mulţimea dă semne că nu e deranjată de autoritarism, de cultul personalităţii, de îngînarea alesului.
Mulţimea vrea un tătuc, în ale cărui palme groase să se cuibărească înainte de a adormi. Mulţimii nu-i pasă ce a făcut tătucul cu palmele alea, pînă să vină acasă, nici cum se va trezi mîine în aceleaşi palme.

Caracterul României, aflată la pubertatea democraţiei, e pe cale să fie profund viciat.

Nu cred că există un vinovat, ori mai mulţi vinovaţi identificabili. Societatea e un organism viu. Poate că aşa îşi doreşte să evolueze.

Cum nu pot obliga pe cineva să aibă caracter, prefer să las lucrurile să se întîmple după cum vor cei mulţi.

Mihai
PS Ultima mea postare va fi în ziua în care Traian Băsescu, proaspăt reales preşedinte al României, va depune jurămîntul pentru a începe al doilea mandat din această organizare constituţională

Balaurul

2009-12-08T10:16:00.007+02:00

A fost odată ca niciodată o vale îmbelşugată, cu sate prospere, aşezate la poalele munţilor. Oamenii ar fi trăit acolo fericiţi. Însă o dată pe an un balaur ieşea dintr-o peşteră şi încerca să nimicească satele. Scoţînd flăcări pe nări, le fura aurul şi toate cele de preţ, le înghiţea recoltele şi le ucidea copiii, iar înainte de a intra în peşteră lua cîte o fată de măritat. Din peştera sa nu mai ieşea nimeni, niciodată. Oamenii înţelegeau că balaurul avea o avere - averea lor - şi o putere ieşită din comun. Le era frică. Credeau că puterea lui nu va scădea niciodată.
Şi, totuşi, după cîţiva ani, au decis să lupte.

Au dat sfoară în ţară şi l-au chemat pe cel mai puternic voinic, pentru a răpune balaurul.
Şi a venit un voinic plin de curaj. Îmbărbătat de oamenii care l-au condus la gura peşterii, voinicul a intrat în măruntaiele muntelui. S-au auzit zgomote de luptă. Apoi, nimic. Voinicul n-a mai ieşit. Balaurul, însă, da. Îl învinsese pe voinic, vedeau sătenii prea bine.

În alt an, a venit alt flăcău curajos. S-a luptat şi el cu balaurul, în peşteră. Şi, din nou, sătenii l-au zărit ieşind doar pe balaur, după pradă.
Şi tot aşa ani şi ani de-a rîndul.

Pînă într-o zi, cînd a venit să lupte însuşi Făt Frumos din poveste.
Sătenii, mai încrezători ca niciodată, l-au condus pe Făt Frumos la peştera monstrului.

A intrat Făt Frumos în peşteră, pas cu pas, cu sabia scoasă şi scutul pregătit. Peştera era întunecoasă şi lungă, dar Făt Frumos a mers mai departe, fără frică, să dea lupta cea mare. La un moment dat, flăcăul a zărit bîrlogul monstrului. Dormea, balaurul. Dormea întins pe o comoară uriaşă, adunată în toţi anii din urmă. Aur şi argint, pietre preţioase, şiraguri de perle, pocale meşteşugite şi cîte altele. Toate luceau, la lumina tăciunilor încinşi care sclipeau dintr-un colţ de peşteră. Voinicul avu o clipă răgaz să-l privească pe balaur. Avea colţi ascuţiţi şi gheare puternice, încovoiate. Pielea scorţoasă şi o blană deasă, neagră şi cleioasă. Muşchi puternici îi tresăreau pe sub piele.

Dar Făt Frumos nu se înfricoşă. Începu lupta. După o bătălie grea, voinicul îi înfipse monstrului sabia în inimă. Căzu, balaurul, răpus, trăgîndu-şi cu greu răsuflarea.
Făt Frumos se apropie atunci de grămada bogăţiilor. Cu balaurul muribund alături, Făt Frumos băgă mîna printre şiragurile de perle, şi luă între degete banii de aur. Lucea frumos, comoara. Făt Frumos întinse şi a doua mînă, lăsînd să-i curgă printre degete bogăţiile. Şi, pe măsură ce-şi trecea palmele printre bogăţii, iar banii de aur zornăiau în cădere, Făt Frumos văzu cum pe mîini îi apăru un păr negru, cleios, şi cum unghiile i se încovoiază a gheare. Se transforma în balaur.

De alături, cu ultima suflare, monstrul îi şopti lui Făt Frumos:
- Balaurul a fost răpus de fiecare dată!
#

Mihai
PS 1 Aceasta este povestea promisă de atîtea ori telespectatorilor The Money Channel, după editorialele mele. Iat-o abia acum, cind e mai actuală ca oricînd
PS 2 Voi înceta orice postare după depunerea jurămîntului de către Traian Băsescu, preşedinte reales al României

Ultimele povestiri. Despre libertate

2009-12-07T23:42:00.013+02:00

1. Despre devenirea în jos
Întîi, dispare dorinţa de a spune ce gîndeşti despre societatea în care trăieşti - fiindcă ţi se pare că te expui. Apoi, nu mai vrei să se ştie opinia ta adevărată, în domeniul la care te pricepi. După aceea, nu mai faci nicio propunere, accepţi, doar, decizia impusă de la eşalonul superior. Şi, în final, nici nu mai avertizezi asupra pericolului pe care îl sesizezi.

Aşa moare personalitatea fiecăruia. Sau o afacere. Sau chiar o societate.

2. Lujerului
Pe la jumătatea anilor '80, regimul Ceauşescu a decis să contruiască, în Bucureşti, un pasaj. Eram puştan, treceam cu autobuzul 105 pe lîngă zona lucrărilor, şi am văzut totul de la început - în cîteva luni au dispărut cîteva străzi cu case, şi a apărut o nouă şosea. Se dăduse ordin, se executa ordinul. Fără întrebări, fără negocieri, fără dezbateri. Gata: pasajul Lujerului unea Casa Scînteii cu stadionul Steaua. Cu două benzi de circulaţie şi o linie de tramvai pe fiecare sens, pasajul Lujerului părea o realizare de inginerie urbană importantă. Raportarea succesului depăşea cu mult raportarea nemulţumirilor. (Oricum, în acea vreme, România se obişnuise cu gîndul că nemulţumirile nu se anunţă oficial, deci nu se înregistrează şi nu se raportează. Doar Securitatea culegea date despre nemulţumiri. Datele se culegeau prin supraveghere şi "turnătorie").

Poate nu ştiţi, dar pînă în 1989 circulaţia în Bucureşti nu semăna deloc cu cea de acum. Comunismul avea posibilitatea să stabilească numărul de maşini în posesia populaţiei. Nu prin interzicerea cumpărării (de la singurul producător, Dacia), ci prin controlul fabricaţiei. Oamenii se înscriau pentru a cumpăra o Dacia, iar aşteptarea dura şi ani de zile. Regimul Ceauşescu ştia cîte maşini aveau să intre în circulaţie, pentru că ştia cîte se fabricau, cine şi cînd le va cumpăra.
În acele condiţii, două benzi pe sens păreau suficiente. Aşa că drumarii nu s-au temut de îngustarea celor două benzi, prin amplasarea staţiilor de tramvai; arhitecţii au înghesuit blocuri de zece etaje la numai 15 metri de asfaltul şoselei. Dar nu conta - comunismul ştia că nu vor fi maşini într-atît de multe pentru a se crea ambuteiaje.
Pasajul urma să descongestioneze bulevardul Armata Poporului (actualul Maniu), care se intersecta cu şoseaua ce unea cartierul Drumul Taberei cu podul Grant.
S-a făcut. Raportarea succesului depăşea cu mult raportarea nemulţumirilor.

În jurul anului 1986, autobuzul 178, care pleca din Militari şi ajungea, via Uverturii şi podul Grant, pînă la Sala Palatului, a primit, în zona pasajului, un nou traseu. Trebuia să facă dreapta de pe Uverturii, şi apoi o întoarcere în "U" pe deasupra pasajului. Astfel, 178 nu se intersecta cu liniile de tramvai. Părea simplu: nu se vira la stînga, tramvaiul nu se intersecta cu autovehiculele, la ieşirea din pasaj. Şi fluidizarea părea asigurată. Totuşi, după cîteva săptămîni, autobuzul a primit aprobare să facă stînga, peste linia tramvaiului. Din acel moment, s-a impus un semafor.

În cîteva zile a apărut un semafor care oprea circulaţia autovehiculelor ce ieşeau din pasaj. Intersecţia în "T", proaspăt formată, nu era, în comunism, un motiv de stres. Nu erau destule maşini pentru a aglomera zona. Aşadar, un semafor în plus nu mai conta.
În continuare, în cazul pasajului Lujerului, raportarea succesului depăşea cu mult raportarea nemulţumirilor.

La cîţiva ani după 1989 s-a văzut că acea intersecţie a devenit un coşmar. Numărul de maşini crescuse zi de zi. Pasajul şi intersecţia lui cu Uverturii erau acum inundate de autovehicule. Se dovedea cîte decizii proaste fuseseră luate: pasajul era mai scurt cu 100 de metri, cît ar fi fost necesar să treacă dincolo de Uverturii, pentru ca un semafor să nu gîtuie o stradă şi ieşirea din pasaj. Blocurile erau într-atît de aproape, încît bulevardul cu tramvai nu putea fi lărgit la 3 benzi pe sens.
Astăzi, la o oră de vîrf, traversarea zonei durează şi 90 de minute. Succesul de altădată este depăşit cu mult de nemulţumirile de acum. Dar e prea tîrziu.

3. Libertate şi decizii potrivite
Prea lungă introducerea în tema libertăţii. Dar mi-aş dori să fie clar că există o legătură clară şi evidentă între libertate şi deciziile concrete, mici ori mari.
Nu incapacitatea unor ingineri a adus pasajul Lujerului în situaţia de necorectat din zilele noastre. Nu lipsa de pregătire a unor arhitecţi.
Nu. Lăsaţi să gîndească şi să decidă ca nişte profesionişti, fără constrîngeri politice, termene imposibile şi indicaţii de la centru, ei ar fi contruit altfel zona.
Toate cele de nerezolvat, azi, şi moştenite de la orînduirea totalitară, au un alt numitor comun: imposibilitatea de a spune ce gîndeşti că ar fi mai bine.
Pentru tinerii sub 25 de ani (care nu-şi aduc aminte nimic de dinainte de Revoluţie), pare de neconceput, poate. Fac un recurs la istoria trăită chiar de mine.
*
Tovarăşul Nicolae Ceauşescu, secretarul general al Partidului Comunist Român şi Preşedinte al Republicii, se implica personal în politica de dezvoltare a oraşelor şi satelor din România. "Sistematizare", aşa se numea acea politică. În desele sale vizite în mijlocul oamenilor muncii de la oraşe şi sate, dar şi în institutele de proiectare, unde discuta direct cu specialiştii, tovarăşul Nicolae Ceauşescu a atras atenţia asupra nevoii ca Republica Socialistă România să menţină un ritm înalt al producţiei de cereale. Aşadar, a cerut tovarăşul Ceauşescu tuturor specialiştilor, oraşele nu trebuie lărgite, pentru că terenurile arabile din jur sînt importante. Concluzia conducătorului iubit a devenit o indicaţie preţioasă: capitala Patriei noastre nu trebuia să fie extinsă în afara limitelor sale. Indicaţiile preţioase nu erau doar sugestii, cum poate vi s-ar părea astăzi. Erau ordine. Nimeni nu îndrăznea să iasă din cadrul lor. Preţul putea fi profesional, social şi chiar suprem. Aşa încît încă după cutremurul din 1977 , cînd era nevoie de locuinţe pentru a reloca familii întregi lăsate pe drumuri, s-au construit blocuri între alte blocuri, fiind astfel desfiinţate unele părculeţe ori locuri de joacă. Agricultura socialistă putea să triumfe cu noi şi noi recorduri la hectar.
Aşadar, construirea pasajului Lujerului nu putea scăpa indicaţiilor de a înghesui totul. Două benzi, blocuri cu geamurile practic în stradă, care făceau imposibilă o viitoare lărgire a bulevardului, un semafor la o ieşire din pasaj. Nimic de comentat, nimic ieşit din comun, pentru epoca aceea. Specialiştii s-au supus.

Descurajarea oricărei opoziţii de idei a născut oraşul pe care îl suportăm acum. Nimeni, în totalitarismul comunist, nu se gîndea cît va conta, pentru starea cetăţii din anul 2000, tăcerea forţată din 1985. Şi nimeni nu-şi reproşa aprobările zgomotoase oferite lui Nicolae Ceauşescu la primirea oricărei indicaţii, indiferent cît de puţin preţioasă ar fi fost.

Lipsa posibilităţii de a spune NU, fără a ţi se întîmpla ceva rău, a creat pasajul Lujerului aşa cum îl ştiţi astăzi. Acum, pentru a repara ceea ce nu s-a spus atunci, ar trebui dărîmat totul şi reconstruită zona după un proiect nou.

Înainte de a ne întreba cît este de importantă libertatea, pentru noi, poate ar trebui să ne întrebăm cît de potrivite ni se par deciziile luate în absenţa libertăţii.

4. Cum începe un sfîrşit
Cînd crezi că te poţi obişnui cu gîndul că poţi trăi bine şi dacă libertatea îţi este refuzată, să-ţi pregăteşti familia şi să te pregăteşti şi tu pentru a suporta, în anii ce vor veni, consecinţele abdicării tale.
Ceea ce se ridică acum - un om, un curent, un partid, o mentalitate, sau un simplu pasaj între două epoci -, s-ar putea să-ţi aglomereze, pînă la sufocare, viitorul.
Ceea ce se destramă azi - curajul, iniţiativa, un început, o speranţă, un dialog -, s-ar putea să-ţi lase cîndva la picioare un deşert din care nu te vei mai putea întoarce.

Îţi vei dori, atunci, să mai poţi schimba ceva. Îţi vei dori să nu fi tăcut, să nu fi acceptat, să nu fi îngînat "e bine şi aşa". Va fi prea tîrziu. Copiii tăi va trebui să dărîme tot, pentru a reconstrui. Sau îşi vor aglomera viaţa cu regrete.

Mihai
PS ultima mea postare va fi în ziua în care domnul Traian Băsescu, preşedinte reales al României, va depune jurămîntul pentru al doilea mandat obţinut în cadrul Constituţiei în vigoare.

Mandate de preşedinte. 2012 plus 2

2009-12-07T14:46:00.006+02:00

Este prima postare pe care o folosesc pentru a trimite, oarecum ţintit, cîteva idei.
Din Statele Unite pînă în Galaţi, şi din Baia Mare în Slobozia, s-a căutat, pe net, răspunsul la o întrebare: la cîte mandate de preşedinte ai dreptul, dacă se schimbă Constituţia? (Ştiu acest lucru abia de duminică dimineaţa; sîmbătă seara am instalat un program care mă ajută să văd ce teme abordate de mine au interesat.)
În căutarea răspunsului, oamenii care au întrebat au ajuns şi pe blogul meu. Nu-i cunosc, dar sîntem, cum ar fi, din acelaşi sat: satul mondial. Aşa că mă grăbesc să adaug cîteva explicaţii postării mele anterioare pe tema numărului de mandate constituţionale la care are cineva dreptul, în România.

Am înţeles, după ce am văzut cum se ajunge pe blogul meu, că un cuvînt face cît o mie de fotografii logice ale situaţiei. Aşa că nu vă speriaţi, dacă vedeţi în titlu 2012 - e doar un truc pentru tineret-speranţe. Plus 2, însă, e ceea ce vreau să se reţină. Iar 2012 plus 2 fac 2014, momentul în care românii vor vota, din nou, avînd aceeaşi sticlire în aceiaşi ochi.

1. Răspuns constituţional: poţi avea 2 mandate de preşedinte în aceeaşi Constituţie. Şi alte 2, în altă Constituţie. Şi tot aşa

Conform Curţii Constituţionale, "orice judecată cu privire la logica, semnificaţia şi implicaţiile unor texte ale Constituţiei, inclusiv cele care privesc instituţia Preşedintelui României, se analizează şi se interpretează începând cu situaţiile care apar după intrarea ei în vigoare". Iar "textul art.81 alin.4 (...) îşi găseşte aplicarea numai pentru viitor". Articolul 81(4) spune că "Nici o persoană nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi şi succesive".

Constituţional, am lămurit problema. Poţi avea 2 mandate în fiecare Constituţie. S-a aplicat deja principiul la Ion Iliescu.

2. "Reset" politic
Cînd, în postarea-cea-mult-căutată, vorbeam de Iliescu, foloseam doar un principiu al şahului, drag mie: un cal e un cal, pe orice tablă. Dacă era valabil conceptual pentru Iliescu, textul meu este valabil şi pentru Băsescu.

Or, în prezent, ştim deja că domnul Băsescu doreşte schimbarea Constituţiei. Şi mai ştim că această schimbare va fi categorică - măcar dacă luăm în considerare insistenţa cu care se doreşte desfiinţarea / dizolvarea unei camere a Parlamentului. Altfel spus, noua Constituţie ar trebui să fie considerată, pe bună dreptate, altceva decît o simplă rectificare a celei în vigoare. Aşadar, Curtea Constituţională va avea toate motivele să reseteze contorul mandatelor. (Dealtfel, chiar Curtea va suferi modificări structurale - azi sînt judecători numiţi de ambele Camere, or, viitorul Parlament va avea o singură Cameră).

Traian Băsescu va putea candida, din nou, într-o nouă organizare constituţională.
Un al doilea mandat al său, care s-ar încheia în 2014 sau chiar mai devreme (de ce nu, în 2012? - în funcţie de starea de spirit a populaţiei, de slăbiciunea partidelor de opoziţie şi de poziţia în sondaje), ar putea fi urmat de primul său mandat. Nu aţi înţeles greşit. Va fi abia primul său mandat, într-o Constituţie nou creată.

3. Schimbare, voinţă, putere
Este posibil să fie schimbată Constituţia, în momentul acesta?

Da. Vă sugerez să citiţi titlul VII din Constituţie, despre revizuire (vezi link mai sus).
Aşa cum se prezintă azi lucrurile, revizuirea poate fi cerută şi în săptămîna viitoare. Preşedintele iniţiază procedura, la propunerea Guvernului. Sau, şi mai bine, 500.000 de cetăţeni cu drept de vot vor cere cu hotărîre o astfel de revizuire. De ce ar face-o? Pentru că şi Preşedintele, şi Executivul său, şi cetăţenii oneşti au obosit de atîtea beţe în roate puse de grupurile de interese care şi-au trimis "reprezentanţii" (se va citi mercenarii) în Parlament. Cum partidele care se opun preşedintelui ales nu vor să se dea la o parte, pentru a lăsa Guvernul să gestioneze responsabil criza şi Ţara, atunci nu poate fi aşteptat la nesfîrşit un comportament rezonabil din partea unei opoziţii finanţate de forţele răului. Trebuie pusă ordine în această debandadă politică, trebuie reformat statul. De aceea au votat românii pentru un al doilea mandat al domnului Băsescu.
Nu am pus ghilimele. Le veţi pune singuri, cînd veţi întîlni ideile din acest discurs anticipat acum de mine, şi atribuit viitorului. Aşa, în general, viitorului.

Va putea trece această revizuire de Parlament? Acum, la sfîrşitul anului 2009, pare că nu. Obţinerea a două treimi din voturi este neplauzibilă. Dar dacă s-ar presa cu "voinţa poporului", atunci lucrurile s-ar putea schimba. În voinţa sa suverană, poporul are dreptul să ceară o singură Cameră, populată cu puţini şi cît mai negălăgioşi parlamentari. Pentru că sînt lucruri mai bune de făcut decît să ne certăm în Palatul Parlamentului - care, se ştie, e de fapt Casa Poporului.

Iar celor care scîncesc, prin colţuri, că Uniunea Europeană vrea să existe două Camere în Parlament, le spun să aştepte pînă după prima modificare a legii fundamentale. Abia atunci ne vom recunoaşte greşelile. Vom opera încă o modificare, tot de substanţă, a Constituţiei.
Care este sensul românesc pentru englezescul RESET? A! De la capăt.

Schimbarea, dacă nu s-a făcut cu voinţa parlamentarilor de azi, se va face cu puterea poporului suveran.

Este tot ce spun acum.

#
Mihai
PS În scurt timp, postările mele vor lua sfîrşit. Mai precis, imediat după instalarea oficială de la Cotroceni a domnului Băsescu, pentru al doilea mandat constituţional, în contextul Constituţiei din 1993, revizuită.

România a ales. Fericirea şi libertatea pot fi incompatibile

2009-12-07T08:19:00.010+02:00

1. DESPĂRŢIREA LA CARE MĂ OBLIG
Rămîn pe mal.
Corabia poate pleca, eu nu mă îmbarc. Nu vreau să fac parte din echipaj, nu mă simt matelot, nu cînt la mesele la care ei rîgîie, nu dansez din buric, nu am prietene care să se lase ciupite de fund de şefu'. Pentru unii, va urma o călătorie de plăcere. Am alte idei şi despre "călătorie", şi despre "plăcere" - aşa că rămîn pe mal.

Despărţirea mea de viaţa publică mi se pare obligatorie. Voi explica, în numai cîteva postări de aici înainte, de ce. Apoi, voi tăcea.

2. FERICIREA ŞI LIBERTATEA. Scop şi cale
Care ar trebui să (ne) fie scopul? Ce căutăm, ce urmărim?
Cred că scopul vieţii, pentru oameni, este fericirea.

În toate vremurile, în toate culturile, uneori fără să definească lucrurile chiar aşa, oamenii au căutat fericirea. Au gîndit-o, au definit-o, au gustat-o - fericirea ne-a însoţit aievea, dar şi în vis. Fericirea nu e ceva ce ai, neapărat; e ceva ce simţi că vrei. E o stare pe care o cauţi.
Apoi, abia, apar modurile de a o obţine. Pentru unii, fericirea se obţine gîndind ori citind, pentru alţii, bînd şi mîncînd. Pentru unii, fericirea constă în contemplarea unui tablou cu marea, pentru alţii, în achiziţionarea unei case de vacanţă cu vedere la mare.
Nu ştiu dacă oamenii se nasc egali în spirit, dar îmi este evident că sfîrşesc ciopliţi după chipul şi asemănarea unei epoci, a unei stări sociale ori a unui anturaj - care le modelează valorile, atitudinile şi comportamentul.

Îmi este tot mai clar că, în căutarea fericirii, libertatea nu este decît o cale. Un mod. O altă posibilitate.
Şi îmi este clar că sînt oameni care constată că se simt fericiţi şi cînd nu sînt liberi. Ţine totul de valorile personale.

(Desigur, e de discutat dacă putem fi "liberi" în mod absolut - probabil că nu. Dar pot fi liber în sens relativ, civic, dacă vreţi. Pot trăi într-un spaţiu de mentalitate în care voinţa mea să fie cea care, în cele din urmă, îmi ghidează viaţa - deşi eu am de ales între variante oarecum pre-contruite - precum în cazurile alegerilor politice).

Pentru mine, fericirea nu se poate obţine în absenţa libertăţii.
Ideea că voi fi bine hrănit, dacă şi după ce îmi cedez libertatea - îmi repugnă. Ideea că voi fi bine plătit, dacă şi după ce voi spune ce trebuie, îmi provoacă mai mult decît silă - îmi creează o stare de disconfort fizic. Iar ideea că fericirea mea s-ar putea construi pe umilirea altuia, îmi este de neconceput. (Voi reveni asupra acestor idei).

3. ROMÂNIA A ALES FERICIREA
Sînt pregătit să accept succesul electoral al lui Traian Băsescu. Cei care l-au votat, au ales fericirea. Altădată un concept, fericirea a devenit comensurabilă. Se contorizează, întru fericire, "kile", vedre, teancuri, dar şi înjurături la adresa duşmanilor. Satisfacţia sistemului digestiv şi cea a sistemului nervos periferic sînt ridicate la rang de fericire. Cum libertatea nu poate fi măsurată, libertatea nici nu este, pentru aceştia, de amestecat cu fericirea.

Înţeleg. Şi vă invit să acceptăm că "fericirea" are avantajul, dar şi dezavantajul că e un concept personal. Dacă aceşti oameni sînt fericiţi (nu doar declară, ci chiar sînt), atunci ceea ce-şi spun că au - fericire - chiar au. E doar o problemă de valori. Din valorile personale izvorăsc aşteptările pesonale.
Cînd aştepţi ocazia să înjuri, cel care ţi-o dă - îţi creează euforia fericirii. Cînd vrei să scuipi, cel care te încurajează să urăşti - îţi deschide o poartă a fericirii. În mijlocul celor aidoma ţie te vezi mai puternic - şi e totul mai simplu. Pînă la urmă, doar asta îţi doreşti, nu? Ceva simplu.

Privind din punct de vedere strict personal, între fericirea unuia care urăşte cu bucurie, înjură şi scuipă - şi fericirea mea, nu sînt diferenţe. Eu nu pot să fiu fericit în condiţiile aceluia, probabil că nici el n-ar fi (măcar la început) fericit în condiţiile mele. Mie îmi pare rău pentru că el este aşa. Lui nu-i pare rău nici pentru sine, nici pentru mine.

4. VAPORENI ŞI TEREŞTRI
O societate care alege să se îmbarce pe corabia răzbunării, a discordiei cîntate manelistic la ureche şi a bunului plac pretins "întru cel de mai sus", nu poate să-mi ofere niciun bilet.
Nu mă vor regreta, nu-i voi regreta. Va fi o despărţire scurtă.

Rămîn pe mal, cu gîndurile, cu valorile, cu familia şi prietenii mei. Nici măcar nu vin pînă la chei, deşi aud corabia lălăind. N-am de petrecut pe nimeni.

Nu e de petrecut.

Mihai

PS după jurămîntul alesului Traian Băsescu, pentru al doilea mandat, voi înceta să scriu. Pînă atunci, voi explica şi de ce. Nu mă voi mai expune. Nu va conta să scriu ceea ce gîndesc, pentru că nu va conta. Nici nu voi dori să afle alţii. Shut down.

Navigînd în apele pline de stînci ale sondajelor

2009-12-06T22:06:00.005+02:00

Este ora 22.06 cînd încep să scriu acest text. Geoană se bucură, şi cred că este prea devreme. La sediul PD-L (!!), Băsescu anunţă sec: cînd se vor număra voturile, voi fi preşedinte.

Cred că Mircea Geoană şi ai lui se bucură prea devreme. Cred că Traian Băsescu ştie pe cine să aşeze lîngă grămada de voturi. Sondajul este prea puţin relevant, atît timp cît singura decizie oficială o va lua Curtea Constituţională, însă abia după confirmarea rezultatelor de la Biroul Electoral Central.

Iar în această ţară s-a dovedit, de prea multe ori, că nu contează cine votează, ci cine numără. Şi nu contează cine răspunde la sondaj, ci cîte voturi sînt declarate nule. Aşa că apele sondajelor sînt pline de stîncile vieţii politice. Încă aştept.

Este ora 22.12. În şase minute, se petrec multe. Dar în şase ore, ori în 24 de ore, cîte s-or putea întîmpla!? (Aş vrea, ca de fiecare dată în astfel de cazuri, să nu am dreptate. Abia cînd mă voi înşela, mă voi simţi liber să continuu acest text).

Mihai

Corabia răzbunării

2009-12-06T07:01:00.001+02:00

"Before you embark on a journey of revenge, dig two graves".
Confucius
#

Mihai Dragnea, 6 decembrie 2009

Triumful renunţării şi înfrîngerea victorioşilor (Editorial 18 mai 2007)

2009-12-06T06:50:00.003+02:00

„ - Tovarăşi, am şi eu o opinie – dar nu sînt de acord cu ea!”
Prefer să încep cu această luare de cuvînt dintr-o şedinţă de partid comunist, ca să explic de ce consider că asistăm la înfrîngerea victorioşilor şi, totodată, la trimful renunţării.
*
Întîi – despre înfrîngerea victorioşilor.
Poate nu aţi dat importanţă unei anumite formulări din campania pentru referendum, de aceea v-o repet: „cea mai înaltă expresie a democraţiei este votul”.
Tare mă tem că este fals. Chiar îngrijorător de fals. Votul, în sine, este finalul unui proces. Esenţa democraţiei este dezbaterea, acceptarea la masa rotundă a tuturor ideilor - sau măcar a celor care nu produc destrămarea definitivă a ţesăturii sociale. Democraţia este o stare de spirit, un fel de a gîndi. Democraţia are mai mult de-a face cu mentalitatea dintre alegeri, decît cu înfruntarea la urne. O democraţie consolidată oferă cetăţenilor săi confortul psihic de a spune ceea ce gîndesc – fără eliminarea de la masa discuţiilor, sau fără eliminarea fizică. Votul nu-ţi dă dreptul să faci orice de atunci înainte, ci îţi conferă obligaţia de a pune la punct procedeul cel mai bun pentru ca noi, toţi, să ajungem la o decizie.
Şi, în sfîrşit, votul consacră – desigur. Votul produce efecte juridice. Votul clarifică. Dar nu votul pur şi simplu este cheia democraţiei, ci analizarea şi selectarea celor mai bune idei. Iar aceste idei bune nu provin, obligatoriu, din tabăra majoritară la un moment dat. Istoria oricărui domeniu va aduce lesne dovezi în acest sens.
Democraţia nu este fotografia unei victorii, ci mişcarea descompusă în fotograme a fiecărei decizii. Nu victoria cu majoritatea zdrobitoare te califică democrat – ci atitudinea în cazul fiecărei probleme de rezolvat, în parte.
Am ratat, ca societate, dezbaterea în acestă cheie.
Nu am evoluat. Riscăm starea de „perpetuum imobile” democratic. Adevărul nu poate fi stabilit prin vot – iar dacă cineva îmi proclamă asta după ce a numărat mai multe buletine cu DA sau cu NU în favoarea sa – spun că şi victorioşii au pierdut.
*
Ajuns aici cu pledoaria constat triumful renunţării.
Am renunţat la căutarea alternativei. Avem, la fiecare moment dat, un zeu şi contra-zeul lui. Am renunţat la logica simplă. Ne mulţumim cu enunţuri pe care nici nu le evaluăm, nici nu le verificăm. Am rămas zăvorîţi în camera întunecată a lui SAU-SAU. Trăim, acut, un timp în care aflăm că dacă nu sîntem CU... – sîntem împotriva A... – şi, obligatoriu, CU ceilalţi. Dacă aveţi peste 30 de ani vă sună cunoscut. În anul 2007 încă mai credem că adversarii ideilor noastre sînt, la propriu, în slujba ideilor altuia. Ni se pare natural ca TOŢI să fie înregimentaţi.
*
Resping teama de a nu fi în tabăra victorioşilor. Mai ales că, tocmai spuneam, nu există nici o victorie în condiţiile date.
*
„ - Tovarăşi, am şi eu o opinie – dar nu sînt de acord cu ea!”. Amuzantă formulare, dar este clar ce ascunde: dorinţa de a nu te situa în tabăra minoritară. Tovarăşi – s-ar putea să nu vă placă opinia mea – dar să ştiţi că o resping pînă şi eu. Azi a rămas o glumă. Dar aşa ceva se petrecea prin anii 80, în şedinţe de partid. Urma un vot. Zdrobitor, chiar. Era, aceea, democraţie? Este, aceasta, democraţie? Cîtă vreme ştiţi ce s-a întîmplat cu voinicul care s-a luptat cu balaurul... Dar despre asta - săptămîna viitoare. Sînt Mihai Dragnea şi vă urez să aveţi zile frumoase şi mintea limpede – mai ales mîine.
#

Mihai Dragnea

Editorial la The Money Channel, vineri 18 mai 2007

Ce şi cum (Editorial 10 august 2007)

2009-12-05T05:47:00.003+02:00

Munţii pot fi mutaţi din loc, dacă vrei cu adevărat!
Ce lozincă plină de înţeles, mai ales acum, cînd munţii de gunoaie de la Glina au dispărut ca prin farmec. Sau ca prin vrajă. O vrajă demnă de un nou roman – Stăpînul inelelor de centură. Nu mi se pare că Marea strîngere este o parte a soluţiei. Dimpotrivă – e o parte a problemei.
Haideţi să vedem ce şi cum.
*
Ce-aţi spune dacă la plecarea în concediu, abia urcaţi în avion, o voce suavă ar anunţa: „Stimaţi pasageri, uraţi-vă unul-altuia mult noroc, pentru că la manşă nu se află căpitanul Paraschiv, cel care ştie cum să decoleze şi cum să aterizeze corect...” POFTIM? Sau, şi mai vulgar: CE? Reţineţi primul CE, din Ce Şi Cum.
*
Sute de kilometri de diguri şi cîteva ecluze apără Olanda de puterea mării. Ce-aţi spune dacă toate acestea ar funcţiona numai cînd vine comandantul Van Dă-mi Voturi? Dragi olandezi, trageţi puternic aer în piept, vine apa... pentru că e în concediu omul care ştie cu butoanele de la pompe şi ecluze. Poftim? Încă un CE.
*
Dar despre CUM nu spunem nimic? Din păcate, CUM apare în film abia la generic, la „şi alţii”. Despre CUM – vorbim prea puţin, şi prea tîrziu.
*
În povestea cu Glina, desfăşurarea este cunoscută. Însuşi Preşedintele României a venit, a văzut, s-a înfiorat, a apelat. A sunat adunarea, şi adunat a fost gunoiul. Marea strîngere, cea care îi dăduse bătăi de cap şi Premierului, s-a înfăptuit. Acesta este CE-ul. Dar CUM? Prin apel direct, sau în direct, la nişte cunoscuţi. La nişte amici. La Mitică, la Costică, la Silvică... sau, cum ar zice conu' Iancu – la ai noştri.
Tara-ta-ta, goarnele au sunat. S-au adunat ceva camioane şi buldozere, nişte întreprinzători dornici să dea înapoi societăţii ceea ce primiseră de la ea – citatul e imprecis, dar nu e departe – şi gata. Gunoiul s-a strîns. Azi e zi de sărbătoare.
*
Este o soluţie? Nu. Este o problemă. Statul funcţional nu are nevoie de gesturi mari, dispersate şi disperate. Mecanismul statal trebuie pus în funcţiune, reglat şi potrivit să funcţioneze indiferent de momentul zilei, de vreme şi de cheful vreunui puternic. Amintiţi-vă de avion şi de căpitanul Paraschiv. Noi considerăm că „normalul” înseamnă zborul fără probleme. Numele pilotului este cu totul nesemnificativ atunci cînd cumpărăm bilet. Nici o secundă nu am fost îngrijorat, în Olanda, că digurile n-ar fi supravegheate pentru că de serviciu nu este cineva anume. Digurile SÎNT supravegheate. Aşa funcţionează un mecanism corect reglat.
*
Cînd vii călare pe un microbuz albastru, cu sabia televiziunii în mînă şi obţii rezultate pe prietenie, ai rezolvat o problemă? Mă tem că tocmai ai creat una: aşteptarea salvării venite de sus. De cîte ori putem aştepta astfel de miracole, pe centurile patriei? Şi ce, numai gunoaiele trebuie rezolvate prin bagheta magică a apelului la prieteni? Dar grădiniţele? Dar autostrăzile? Dar banii de pensii? Şi de ce nu situaţia Bursei, conducerea CNVM-ului, strategia de dezvoltare, votul uninominal? În fine, de cîte ori poţi strînge gunoaiele apelînd la bunăvoinţa unor companii? Adică la munca pe gratis a unora care plătesc impozite ca şi cum ar fi muncit pe bani. De cîte ori se poate asta? Răspunsul a venit prompt, chiar de la unul dintre patronii-voluntari: o dată pe mandat.
*
Desigur, în joc nu se află curăţenia oraşului, ci beneficiul politic. Dar vă las plăcerea evaluării acestui cîştig. Pentru mine, ACEASTĂ strîngere a gunoaielor, succes ecologic de moment, este dovada unui eşec organizatoric, administrativ, legislativ. Proba eşecului politic, pînă la urmă. Iată CE, iată CUM.
*
O vorbă, acum, despre ŞI. Marţi, premierul a fost interpelat: "domnule prim-ministru, Partidul Democrat v-a cerut să stabiliţi de urgenţă data alegerilor pentru Parlamentul European". Iar premierul a răspuns astfel: ŞI?
*
Eliptică de predicat, subiect, complement direct şi indirect, expresia spune mult. „Şi ce dacă, şi ce-i cu asta, şi ce să le fac eu, şi ce-o să-mi facă” – iată multiplele continuări posibile ale lui „ŞI...?”. Nu este o atitudine singulară, unică. Puterea însăşi o practică. Cei care au puterea spun celor care n-o au: ŞI...? Aşa spunea şi ministrul Blaga, cînd i s-a reproşat achiziţia unor super-maşini drept vehicule de intervenţii la inundaţii. ŞI? "Trebuia să ia unele şi mai bune, deci şi mai scumpe"! Aşa ni se întîmplă nouă, ziariştilor, cînd adresăm întrebări în baza legii, dar răspunsul întîrzie. Şi?
*
Se prea poate ca, în decursul poveştii, să considerăm că este mai important CE decît CUM.
Dar ne va fi util, ca organizare statală, să aşteptăm CE numai de la un anumit CINE, şi indiferent CUM?
Vom fi capabili să gîndim soluţiile potrivite, ca manageri de proces, dacă în mintea noastră va fi fost înşurubat gîndul că există o baghetă magică? Ne mulţumim cu pseudo-soluţii punctuale, obţinute prin eforturi ce nu pot fi repetate? Este, acesta, demersul politic de care avem nevoie? Cînd rezolvăm ceva cu ajutorul alor noştri, este încurajat statul-mecanism, statul-imparţial, statul-neutru, statul-care-ne-deserveşte? Nu ştiu. Dar ştiu că am depăşit timpul alocat.
...Şi?
*
Vă urez o săptămînă bună, în care să fiţi atenţi la ce şi cum.
#

Mihai Dragnea
editorial la The Money Channel, vineri 10 august 2007

Sfinţi şi ticăloşi (Editorial 31 august 2007)

2009-12-05T05:42:00.002+02:00

Ce e val, ca valul trece

„Pe toţi sfinţii...!”
Staţi, reiau! Intonaţia n-a fost corectă. Aşadar: Pe toţi sfinţii să-i fi cunoscut personal politicienii noştri, şi tot n-ar fi mers la pomenirea lor aşa ca acum. Înainte de alegeri, semnul crucilor politice este însoţit de vorbe: „În numele descentralizării... şi-al pensiilor... şi-al votului uninominal... amin!”
*
Dacă vă grăbiţi să mă numiţi blasfemiator, aşteptaţi să vă expun punctul de vedere: Statul, organizatorul, administratorul, supraveghetorul – statul, deci, este, în Europa modernă, laic prin excelenţă. Nu insist, vă invit la lectura constituţiilor celor 27 de state din Uniune. Este adevărat, Grecia ortodoxă face notă aparte. Aşadar, în Europa, relaţia cetăţenilor cu Divinitatea este o chestiune care nu ţine de Stat. Religia, tocmai pentru că este atît de personală, nu se amestecă, în democraţiile europene, cu Statul – voit şi construit impersonal. În România asistăm tocmai la o astfel de re-construire a ideii aşa-zis democratice: prin voia Domnului, să biruim balaurii la alegerile ce-or să vină. Iată ce riscăm, gîndind astfel.
*
Întîi, să notăm că România este împărţită în sfinţi şi ticăloşi. Cum ni se tot proclamă existenţa sistemului ticăloşit, e clar că trebuie să fie şi nişte ticăloşi în măruntaiele construcţiei amintite. Pe de altă parte, sfinţii. Premise există. Lumea se buluceşte să-i vadă şi să-i atingă mai ceva ca pe sfintele moaşte. La fiecare discurs, sînt îngînaţi cu un „aşa e” echivalent cu un „amin”. Stau în preajma apei – de exemplu, acum se duc la mare, toţi – aşa încît aşteptăm să meargă pe apă. Îmbrăcaţi lejer, întru sfinţenia politică, mai au, totuşi, pînă la canonizare. Deocamdată - vorbesc în canon.
*
Pe toţi sfinţii! Aceasta-i calea, adevărul şi viaţa politică? Evident că riscăm. Împărţirea în sfinţi şi ticăloşi nu poate rezolva, concret, nici o dilemă statală. Cum va arăta sistemul de învăţămînt peste 10 ani, ce industrii vrem să dezvoltăm, cum asigurăm creşterea economică – acestea nu sînt întrebări de scos de sub patrafir. Nu se vorbeşte despre asta în confesional, nu sînt teme de spovedanie. Dar politicienii ştiu: propria ungere cu mir şi afurisirea adversarului sînt căi mai eficiente de a cîştiga votul, în această Românie, în acest moment istoric.
*
Iar pentru sfinţirea şi pomenirea proprie, săptămîna aceasta politicianul s-a apropiat, cu evlavie, de Secu. Acolo, la Secu, trebuie căutat sfîntul care ocroteşte, înţelegem noi, enoriaşii de rînd.
*
În vremea aceasta Rompetrol a devenit parte a unui trust din Kazahstan, Franţa vrea retragere din Irak, ruşii gîndesc strategii energetice pentru, cu sau fără Europa. Dacă veţi fi atenţi la aceste din urmă propoziţii, veţi constata că în fiecare există cîte un fost sfînt şi cîte un fost ticălos. Cu ghilimele, desigur. Pentru că, pe scena economică şi politică internaţională, nimeni nu mai împarte apele cu atîta vehemenţă. Motivul este evident: opţiunile se pot schimba. De ce ţi-ai afurisi adversarul de azi, pentru a-l primi în parohie, mîine?
*
Dar la noi, pe toţi sfinţii, discursul e necizelat. Cu cît politicianul se simte mai pe val, cu atît mai neşlefuit îi este limbajul. Crede că poate merge pe apă, şi, paradoxal chiar asta face. Politicanul are tendinţa de a se da cu placa pe spuma discursului. Alt discurs, aceeaşi placă. Numai că, spune poetul filozof - ce e val, ca valul trece. Doi paşi mai încolo – viitorul, ca o stîncă. Îl vedeţi? Cum e?
*
Închei aici, pentru că între viitor şi sfinţi nu e nicio legătură, în religie, cel puţin. Biserica vorbeşte despre sfinţii cei trecuţi. Politica vrea să ne predice că sfinţii sînt prezenţi. Şi viitori. Pe toţi sfinţii, eu nu cred!
#

Mihai Dragnea
editorial la The Money Channel, vineri 31 august 2007

Jur şi înjur în jur

2009-12-04T16:21:00.001+02:00

Haideţi să facem din asta un vers al imnului naţional.
Sînt român, şi mă reprezintă: jur şi înjur în jur.

Mihai

Băsescu, dormi liniştit!

2009-12-04T00:17:00.004+02:00

La ora cînd scriu, ies flăcări din gurile pro- şi contra- Băsescu.
Nu din creiere, că nu cu inteligenţa se mai cîştigă un vot în această ţară, ci din gîtlejuri, din orbite şi dintre buze ţuguiate ies flăcări.

Este o stare de surescitare, împletită cu o angoasă şi cu o ură ne-mpăcată.
Este starea în care se simte bine om care trăieşte fără prieteni, prin conflict, dornic mereu de noi şi noi răzbunări.

Băsescu, dormi liniştit! Ţara se ceartă pentru tine!

Mihai Dragnea

http://www.gandul.info/news/otrava-nenorocita-politruc-nenorocit-esti-un-nimeni-in-sedinta-de-joi-a-cna-5151246

Cine dă lecţii? (Editorial 20 iulie 2007)

2009-12-03T21:50:00.002+02:00

Cine dă lecţii?

Cine dă lecţii în ţara aceasta?
A fost o săptămînă a suprafeţelor. Tratarea efectelor, în nepăsare faţă de cauză. O săptămînă a soluţiilor definite drept nepotrivite, dar acceptate. O săptămînă încălzită de epitete precum „incompetent”, „demagog”, „mincinos”, folosite de oameni care s-au reunit, apoi, la sfat ca şi cum totul ar trebui să se întîmple exact aşa.
Trei evenimente: promulgarea legii pensiilor, discuţiile despre înfiinţarea Agenţiei Naţionale de Integritate şi predicile despre starea învăţămîntului, azi, şi performanţa lui de mîine sînt unite, pentru mine, de aceeaşi stare de fapt: discrepanţa între ceea ce se spune, şi ceea ce este ori se practică.
*
Nu voi insista asupra promulgării legii pensiilor. Întrebarea era clară: poate sau nu România să-şi mobilizeze, de acum încolo, resurse financiare pentru a mări pensiile? S-a răspuns „DA”, „NU”, şi, atenţie, „DA, dar nu aşa, ci altfel, şi numai eu ştiu cum”. Am primit lecţii din toate părţile. Cum toate acestea au fost relativ publice, le-aţi auzi, le-aţi văzut şi v-au fost explicate – nu insist.
*
Vreau să vă povestesc, însă, despre evenimente la care am asistat şi care au fost prea puţin aduse în atenţia publicului. Nu uitaţi întrebarea: cine dă lecţii în ţara aceasta?
*
Profesorii. Oficial, educatorii, învăţătorii, profesorii – dau lecţii. Totul, în cadrul sistemului românesc de învăţămînt. Vorbim de Şcoală.
Acum, un raport al unei comisii prezidenţiale spune, în concluzie, că avem un sistem de învăţămînt ineficient, nerelevant, inechitabil şi de slabă calitate. Constatăm că pînă şi unii profesorii copiază la examenele lor de titularizare. Iar apoi sunt, oficial, egalii celor care n-au copiat.
L-am ascultat chiar aseară pe şeful statului evocînd necesitatea unei Şcoli care să ceară şi care să ofere performanţă. În viitor, a avea cunoştinţe va fi mai important decît a avea ţiţei – am încheiat citatul. Acum 12 ore preşedintele României vorbea despre performanţă şcolară - la o întîlnire organizată de studenţii PD. Să cereţi performanţă, să oferiţi performanţă – performanţă în sus şi în jos. Apoi, şeful statului a aflat că, după dialogul cu publicul, va trebui să aleagă cea mai bună întrebare, iar adresantul va primi un premiu. În final, preşedintele României a ales întrebarea premiată de domnia sa. N-aţi uitat: i se ceruse să indice întrebarea cea mai bună. Altfel spus, studentul performant în materie de întrebări. Şeful statului a ales interogaţia „Ce carte aveţi acum pe noptieră?”, a premiat-o şi a recunoscut apoi, public: era întrebarea care îl enervase cel mai mult, de aceea o ţinuse minte! Transpusă din discurs în realitate, Performanţa a devenit, aşadar, o simplă vorbă goală. Şeful statului însuşi n-a aplicat ceea ce tocmai predicase. Ţinuse o lecţie despre cum să oferi şi cum să ceri performanţă, despre cum să recunoşti performanţa şi cum s-o aplici în plan social. Dar l-a premiat pe cel pe care nu l-a uitat - nu pentru performanţa aceluia, ci pentru producerea stării de enervare. Este şi aici un tîlc politic, dacă aveţi puţină răbdare să-l descifraţi. Mie lecţia mi s-a părut evidentă. Un show cu vorbe, dar în practică n-a mai contat performanţa. Iar asta – studenţii s-ar putea să nu uite, pentru că reţii mai uşor ceea ce ţi se întîmplă, decît ceea ce ţi se spune.
*
Iar acum, doamnelor şi domnilor, preferata mea la categoria formă fără fond – situaţia Agenţiei Naţionale de Integritate. Cine dă lecţii în ţara aceasta?! Iată.
Consiliul Naţional de Integritate stabileşte, în aceste zile şi săptămîni, cum va arăta examenul pentru ocuparea posturilor de Preşedinte şi Vicepreşedinte al ANI. Cu I de la Integritate. Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu, cînd aud integritate, mă gîndesc la cinste. Integru, adică incoruptibil. Am aproape un sentiment de venerare a stării de integritate. E o stare la care puţini ajung. Eu n-am ajuns, de pildă.
Aşadar, cînd aud că un Consiliu de Integritate caută Preşedinte al Agenţiei de Integritate… e-hei, vreau să fiu şi eu de faţă, să respir acelaşi aer cu oamenii care îmi vor asigura mie, cetăţean, parcursul României către integritate.
Ştiţi cu ce au debutat discuţiile despre examen? Discuţiile mebrilor unui Consiliu de Integritate, puşi să selecteze preşedintele unei Agenţii pentru Integritate? Şedinţa a început cu exprimarea suspiciunilor: dacă unul dintre noi îl ajută la examen pe unul dintre candidaţi? Hai să facem astfel încît să nu ştim subiectele de examen, pentru că dacă le ştim cu 24 de ore înainte, a doua zi le află toată Africa – am încheiat citatul. Vorbeau membrii cei integri despre viitorul preşedinte cel integru. Care, nu-i aşa, de integru ce ar fi, s-ar putea preta la furtul unui examen.
Mie mi s-a părut toată discuţia - o imensă dovadă a formei fără fond. România are ce n-are nimeni: o Agenţie Naţională de Integritate, dar cînd vine vorba despre aplicarea practică a conceptului Integru – recunoaştem, explicit şi implicit, că nici preşedintele unei astfel de structuri nu este în afara suspiciunilor noastre. De fapt, recunoaştem că n-avem, în această ţară, cum să-i aducem pe cei integri să ne conducă agenţia de integritate, fără a-i suspecta de lipsă de integritate. De ce îi suspectăm? Pentru că se fură pînă şi examenul de integritate. Şi nu SE FURĂ. Ci: furăm. Avem subiect pentru predicat. Pentru că se întîmplă altfel decît se predică. Pentru că formele rostite cu emfază nu au fond. Pentru că profesorilor care copiază la examenele lor li se cere să facă performanţă cu noi. Pentru că una spunem, şi alta practicăm.
*
Cine dă lecţii, în această ţară? Eu am răspunsul meu. Dar nu vreau să-l pronunţ. Pentru că nu sînteţi la o lecţie. Singura lecţie pe care eu mi-o aplic mereu este să nu-mi las raţiunea să adoarmă. Ştiţi de ce.
O săptămînă mai bună. Rămîneţi deştepţi.
#

Mihai Dragnea
editorial la The Money Channel, vineri, 20 iulie 2007

Întruchiparea democraţiei pe pămînt (Editorial 25 mai 2007)

2009-12-03T10:12:00.002+02:00

Cînd sare muştarul, cad statui!
Întruchiparea democraţiei pe pămînt

Aş vrea ca, mai întîi, să cer iertare tuturor doamnelor şi domnişoarelor care cred că apelativul „păsărică” este jignitor. Şi mie mi se pare jignitor. Îmi este ruşine că trebuie să reiau termenul.
Iertaţi-mă, voi, femei românce, dar şi de orice altă etnie, pentru adjectivul „împuţită”. Şi iertaţi-mă pentru expresia ţigancă împuţită folosită în spaţiul privat – deci, cu atît mai mult, edificatoare asupra unei concepţii, asupra unui mod de a trasa graniţe, asupra unei mentalităţi.
Mi-a fost, zilele acestea, ruşine. De două ori, de trei ori, de mai multe ori.
*
Şi presa este de vină, desigur. Am răspuns la unul, două, nouă, 99 de apeluri de a-l filma pe Cel Ales oriunde ar fi mers: în piaţă, în tîrg, în mijlocul mulţimii. Se fotografia cu familii întregi – făceam ştire din asta. Era luat de gît şi pupat pe amîndoi obrajii – vedeaţi la jurnal! Şi nu spunea NU, chiar dacă totul dura mult peste 15 minute. Unii dintre noi au primit informaţii de la surse, cum că el, Alesul, merge în super-market. Marfă! Luaţi de vă bucuraţi! Şi l-am dat la televizor. Alesul ştia că trebuie să se vîndă - doar e produs politic, ambalabil la doză de un minut jumate, de consumat cu prietenii -, aşa că spaţiul în sine, super-marketul, părea numai potrivit. De ce am dat la televizor încărcarea în portbagaj a sticlelor de apă şi a cutiilor de bere? De ce ne-a interesat muştarul? Uite, acum i-a sărit muştarul! Şi ne mirăm. Consumăm, în cazul: păsărică îţi iau telefonul - hai reclamă-mă dacă ai curaj - plec cu telefonul tău în buzunar - ai văzut ce agresivă era ţiganca împuţită - scuză-mă doamnă - nu te-am discriminat în public... consumăm, deci - noi, ziariştii - gelatina principială pe care o tot livrăm la sticlă de atîţia ani.
Incidentul dovedeşte şi un eşec al nostru, al ceea ce putea fi breaslă, dar nu este, încă. În faţa vieţii reale, conceptele de şcoală pălesc.
*
Tocmai v-am expus două motive ale ruşinii: starea presei şi atitudinea celui ales.
Astăzi, vineri 25 mai, România participă la reuniunea la nivel înalt a ţărilor central-europene. Reprezentantul României este persoana care sîmbăta trecută a trimis un buchet de flori celei pe care o numise ţigancă împuţită. Femeii căreia i se adresase cu "păsărică", şi căreia îi smulsese, pentru a i-l confisca, apoi, telefonul. După o vreme expeditorul buchetului consideră c-a fost, el însuşi, abuzat.
*
Dar ruşinea nu este aceasta. Ci ceea ce a urmat - şi se petrece, încă.
Întruchiparea democraţiei pe pămînt, aşa pot numi fenomenul. Eu credeam că democraţia n-are chip. Că n-are, deci, trup. Este spirit, este o idee. Şi, ca atare, făcusem, în parcul cel cu verdeaţă al principiilor mele, loc statuilor celor pe care singur îi numisem apărători ai valorilor democratice.
Statuile acestea mă făceau să cred că în joc sînt principii, sînt idei, sînt atitudini democratice. Că gîndirea democratică sublimează, că aşa ca în şah, un pion e un pion, un cal e un cal, chiar dacă joci pe table diferite. Şi, mai ales, că un turn e un turn şi azi, dar şi mîine.
Ei bine, nu. Statuile au dat un chip democraţiei lor. Mi-au spus, direct sau prin complicea lor tăcere, că nimic nu li se pare de acuzat, dacă în cauză se află alesul lor, al statuilor.
Au dat un chip democraţiei pe pămînt. Au un trup de apărat, care vine chiar înaintea spiritului. Şi fostele mele statui îmi justifică de ce, acum şi în acest caz, trebuie să înţelegem altceva decît ar fi trebuit să înţelegem altădată, în alt caz, în care ar fi fost implicat alt trup. Fostele mele statui mă încurajează să renunţ la empatie şi îmi spun un lucru pe care îl refuz: că nu-i bai dacă în particular împărţim lumea în ţigani împuţiţi şi ceilalţi - totul e să nu se afle. Şi apoi, că unei femei i se poate spune "păsărică", ca formă de batjocură în public. În fine, că ambele sînt potrivite cu atitudinea, comportamentul, sistemul de valori al unui Ales. Cel mai Ales.
*
Democraţia noastră, minoră încă, are caracterul în formare. Cred că vasul care trebuie să ne ţină principiile nu s-a copt, încă. Sîntem lut moale. La roata olarului, sîntem luaţi la picior. Ce formă vom avea, după toate acestea?
*
Poate că tot ce ni se întîmplă este, de fapt, o şansă. Abia acum putem testa democraţia: unde am ajuns, cine sîntem şi unde vrem să mergem.
De exemplu, eu vreau să merg în parcul verde al principiilor mele, să strîng cioburile statuilor. Încă o dată, iartă-mă, Eli! O zi bună şi minte limpede.
#

Mihai Dragnea
editorial prezentat la The Money Channel, vineri 25 mai 2007

Democraţie de telenovelă (Editorial 27 aprilie 2007)

2009-12-02T12:18:00.001+02:00

Democraţie de telenovelă

Esta de acuerdo que el presidente de Rumania sea destituido? Si or NO?
Democraţia de telenovelă permite întrebări în spaniolă. Încep să cred că, după ani de trăiri la televizor alături de Fernando Jose Altramilano, puteam scrie în spaniolă pe buletinul de la referendum – şi toată suflarea electorală ar fi înţeles.
*
Suspendat între „Dansez pentru tine” şi „Megastar”, electorul român învaţă a-şi drămui lacrimile, ca să-i ajungă pentru cît mai multe săptămîni. Telespectatorul – alegător este invitat să îşi dea votul pentru concurentul preferat. Paşii greşiţi ai candidatului la glorie nu sunt importanţi, dacă publicul îl vrea în concurs. Ajuns în faza eliminatorie, concurentul iese la televizor: votaţi pentru mine! „Are o poveste emoţionantă şi vreau să mai plîngem împreună ceva timp” – pare a spune votantul despre preferatul său din concursul de dans-cîntec-şi orice.
Suspendat de Parlament, preşedintele României joacă în propriul său episod – „Demisionez pentru tine”. Adevărat megastar politic, preşedintele ştie cum se cîştigă acest joc: pe bază de iubire.
*
Ne îndreptăm către democraţia de telenovelă? Şi ce riscăm, în acest caz?
Întîi – să analizăm starea de fapt. Comparaţia democraţia românească – telenovelă devine prea uşor de realizat. Poveştile sunt fascinante, personajele se delimitează unele de altele, avem multă iubire – dar şi multă ură. Plus răzbunare – nu uitaţi promisiunea de răzbunare! Există mereu o fată frumoasă care vrea binele sau un făt frumos pe care cineva rău îl vrea pierdut. Şi totul se întîmplă la televizor. Episoadele curg, tensiunea creşte, curiozitatea macină. Ce se va întîmpla? Ce va mai face DON cutare? Sau SENIORA aceea care a cam dispărut de ceva episoade? Publicul aşteaptă, cu sufletul la gură şi pumnii strînşi, un deznodămînt.
Nicăieri, dar nicăieri într-o telenovelă – nu i se cere publicului să evalueze documente. Telenovela nu dă importanţă dovezii. Şi, mai ales, telenovela e trăită în deplinătatea convingerii că personajul preferat merită să joace mai departe un rol important. Similar, un alt personaj, sau alte personaje, ar trebui eliminate din scenă.
În plan real, sîntem în situaţia excepţională – şi, ca atare, nedorită – de a ni se cere să gîndim la viitorul politic şi social al ţarii. Ce facem: studiem probele? Evaluăm logica fiecărui argument? Sau ne cuibărim în comoditatea pre-judecăţii? Deja ŞTIM că AI NOŞTRI au dreptate.
Votul va deveni doar dovada iubirii pe care o purtăm. Dacă aşa vom vota, consfinţim democraţia de telenovelă.
*
Ce riscăm?
Păi, întîi riscăm să abordăm toate viitoarele probleme la fel. De exemplu, poate va trebui să decidem asupra formei republicii – prezidenţială sau parlamentară. Vom utiliza votul de telenovelă – măsurînd cu iubire-ură, aşteptînd finalul unor bătălii cu sufletul la gură şi, mai ales, cu pumnii strînşi? Schimbarea Constituţiei ar putea avea efecte politice, sociale – deci, economice – pentru cel puţin o generaţie, după noi. Cum va decurge eventuala dezbatere? Şi cum vom discuta despre votul uninominal? Dar despre preşedintele CNVM, ales de un Parlament pe care îl urîm?
*
Întrebările au sens, dacă vă gîndiţi că în afacerea, în compania, în viaţa dumneavoastră nu luaţi nici o decizie pînă nu cîntăriţi opţiunile. De ce ne-ar plăcea să învingem pentru că am fost iubiţi, şi nu pentru că am avut dreptate, sau valoare – iată o întrebare. De ce nu evaluăm CEEA CE SE POATE DOVEDI că a făcut sau spus un personaj, înainte de a decide în ce măsură îl vrem sau nu în scenă – iată un mister pentru mine. Şi de ce, din iubire, dorim să iertăm sau să uităm, ca şi cînd totul ar fi un film, şi nu chiar viaţa noastră – rămîne alt mister.
*
Dar poate că aşa şi trebuie. Puţin mister. Gracias. Sunt Mihai Dragnea şi vă aştept în episodul viitor. Pînă atunci – zile frumoase şi minte limpede.
#

Mihai Dragnea
editorial prezentat la The Money Channel - vineri, 27 aprilie 2007 , aprox ora 9:30

L-au suspendat. Ce-am învăţat? (Editorial 20 aprilie 2007)

2009-12-02T10:50:00.005+02:00

Ca ziarist, am avut ocazia să spun ce gîndesc.
Era anul 2007, lucram la The Money Channel, ca reporter în secţia "politic". Acopeream Parlamentul, Guvernul şi Preşedinţia.
Am scris un text care nu era destinat neapărat publicării. Şefii postului The Money Channel, după ce l-au citit, au luat ad-hoc decizia de a-mi da dreptul să am un editorial. Lucian Sîrb mi-a propus să se cheme Editorialul lui Dragnea, însă mi s-a părut o impietate. Cînd nu ai nume recunoscut de breaslă, mi se pare o dovadă a oportunismului ieftin să-ţi pui numele pe o emisiune. (Nu eram nici Teo, nici Cristoiu, nici C.T. Popescu ori Dinescu).
Pînă la urmă i s-a spus Editorialul politic al săptămînii. Îl scriam joi spre vineri (adesea noaptea, uneori la 4 dimineaţa) şi îl citeam eu de pe prompter, live, cam pe la 9:30.

De ce încep să prezint, acum, acele editoriale?
Pentru că aş vrea să fiu bine înţeles. Consider moral să critici puternicul zilei, iar eu am încercat asta de cîte ori credeam că este cazul. Nu sînt de 2 luni adversarul atitudinilor lui Băsescu, ci de prin 2006.

Lucram în trustul RTV atunci cînd, pe faţă, trustul îi era favorabil lui Băsescu. (Am ajuns, chiar, să-mi întreb şefii dacă nu deranjează editorialele mele. Spre cinstea lor, au spus, toţi: "stai liniştit, spune orice vrei în continuare"). Eu scriam, adesea, contra lui Băsescu. Nici nu m-a îndemnat "mogulul", nici nu m-a descurajat. Mogului despre care vorbesc este Vîntu, atît de acuzat acum că-şi instigă dulăii mediatici. Nu ştiu dacă este aşa. Mai degrabă, prin prisma întîmplării personale, cred că mulţi au decis singuri că ar fi trebuit să critice mai demult. Cine ştie cîţi regretă investiţia de încredere făcută în 2004? Eu, unul, cred că în democraţie este legitim ca presa să atace Puterea, şi este greţos s-o laude.

Cînd, astăzi, îi aud pe unii că "apără democraţia" lăudînd "şeful suprem", îi invit să-mi arate că la ei în redacţie există măcar unul care spune, public, ceva contra acelui şef. Concret, cînd îl văd pe Radu Moraru arătîndu-mi calea, adevărul şi viaţa, mă întreb de ce la el în televiziune nu există niciun editorial "contra". Aşa cum exista în trustul Realitatea, atunci cînd eu spuneam ceea ce gîndeam.

Din aprilie 2007 pînă în septembrie 2007 a fost cea mai liberă perioadă din viaţa mea de ziarist. A fost motivaţia de a rămîne la The Money Channel. Cînd am decis că trebuie să pun capăt editorialului (era 14 septembrie 2007), am ştiut că urma să nu mai am aceeaşi motivaţie. Am plecat de la TMC în august 2008.

Iată cîteva dintre acele editoriale.

*
20 aprilie 2007 / PRIMUL editorial

L-au suspendat. Ce-am învăţat?
Parlamentul a votat, în 19 aprilie, pentru suspendarea preşedintelui Traian Băsescu. Primul preşedinte suspendat în istoria (scurtă, dealtfel) a instituţiei.
În noaptea de 19 spre 20 aprilie n-am dormit deloc. Cu ochii în tavan şi cu amintirile prea vii pentru a mă lăsa în pace, mă întrebam: şi ce am învăţat din asta?
Ca martor al ultimelor zile eu am învăţat la faţa locului ce înseamnă puterea cuvîntului. Am ascultat discursuri care au făcut mai mult rău celui care le-a pronunţat, şi fraze inspirate care i-au mişcat din loc pe nehotărîţi. Am constatat că nu aduce anul ce aduce ceasul. Că în politică nu ai nici prieteni, nici duşmani – ci interese. Am mai învăţat că nu poţi face pronosticuri pe termen mediu bazîndu-te pe logica primară. Am aflat că există oameni total imprevizibili. În fine, am constatat că poţi vedea, auzi, mirosi multe – dar cît de puţine lucruri din spatele scenei ştii chiar cînd eşti acolo, în mijlocul evenimentelor. Imaginaţi-vă cît aflaţi dumneavoastră, de acasă, prin intermediul televizorului. Şi am mai învăţat că trebuie să fac un efort real pentru a nu-mi pierde ceea ce un jurnalist are mai important: credibilitatea. Iar acest efort constă inclusiv în a mă informa înainte de a vorbi.
În plus, încă ceva: am aflat că oamenii mă împart în „de-ai lor” sau „de-ai celorlalţi”. În caz concret, dacă îl critic pe preşedintele României, cineva trage concluzia că ţin cu duşmanii săi. Numai de s-ar hotări odată cu cine trebuie să ţin, că sînt mai mulţi duşmani ai preşedintelui, mi se spune.
Şi încă altele am învăţat... nici nu le pot enumera pe toate, că vine Bursa peste noi. Apropo de Bursă. Am învăţat că-ţi pot scădea acţiunile politice în cîteva zile, sau cu ocazia unor raportări incorecte. Şi vă spun cu satisfacţie: am învăţat să demonstrez raportările incorecte.
Mă întreb, însă, dacă am deprins lecţia toleranţei. De exemplu, mă enervează cînd cineva emite o opinie cu care nu sînt de acord? Mă supără cînd constat că nu toţi au aceleaşi idei ca mine? Şi îi învinovăţesc pe aceia de prostie, orbire sau apartenenţă la o mafie?
Numai eu trebuie să-mi adresez aceste întrebări? Cum a dormit domnul Boc după ce a spus că de la Curtea Constituţională a venit o decizie sub forma unui aviz? Au avut insomnii vreunii din apărătorii domnului preşedinte, după ce au spus aproape de-a dreptul că numai nemernicii îl critică pe şeful? Mă vedeţi mai obosit, dar nu sînt nemernic. Am doar alte păreri, ceea ce nu e nici ilegal, nici imoral. Ce e drept, îngraşă.
Redevin serios. Mă întreb dacă domnul Preşedinte a învăţat ceva? De exemplu, crede că are duşmani pe vecie? Dar prieteni pe vecie? Ce părere are domnul preşedinte despre decredibilizarea jurnaliştilor, aruncaţi aproape la grămadă în categoria slugilor de mafioţi? Şi, că veni vorba: a învăţat ceva domnul preşedinte despre responsabilitatea şefului Statului de a consacra prezumţia de nevinovăţie? Şi ce crede domnul preşedinte despre maxima lui Confucius, adaptată puţin de mine – dar să vedeţi, se potriveşte la fix: înainte să te îmbarci pe corabia răzbunării (politice), sapă întîi două morminte (politice). Am mai învăţat că Parlamentul nu a încălcat Constituţia cînd l-a suspendat pe preşedinte.
În fine, eu, unul, am învăţat să accept că demonstranţii care strigă în Piaţa Universităţii pentru susţinerea unui preşedinte nu sînt neapărat de satanizat. Ei or crede la fel despre cei care îl critică pe preşedinte? Ei citesc legile pe care le apără sau pe care le hulesc?
Iertaţi-mă dacă nu este chiar ceea ce aşteptaţi de la mine. Şi asta am învăţat: să-mi recunosc eroarea.
Şi, în fine, am învăţat că trebuie să mă întreb mereu, mai ales în cazul unor potenţiale conflicte: dar dacă eu nu am dreptate?
Hai că nu a fost chiar pierdută ziua asta a suspendării. Avem cîte ceva de învăţat.
Acesta a fost primul editorial. Să-mi amintiţi, data viitoare, să vă spun povestea cu balaurul din peşteră. Pînă atunci, vă urez zile frumoase şi o minte limpede.

Mihai Dragnea, editorial la The Money Channel
vineri, 20.04.2007, aprox 9:30

Cineva mă va numi comunist

2009-12-01T18:18:00.012+02:00

Întotdeauna m-am întrebat, citind istorie: cum s-a putut asta?

Cum au ajuns ţări şi popoare sub teroarea lui Stalin, sub holocaustul lui Hitler, sub isteria lui Mussolini, sub cruzimea lui Polpot, sub "conducerea luminată" a unui semidoct precum Ceauşescu, ori sub fanatismul şi stupiditatea atîtor dictatori regionali sau mărunţi?

*
În curînd, cineva îmi va spune că sînt comunist.

Şi nu pentru că sînt. Ci pentru că unora ca mine li se pun rapid etichete, pentru a-i distinga ca "duşmani"; ideea de duşman, însăşi, va fi simplificată, pentru a o înţelege oricine, cu oricît de puţină educaţie. În final, vor fi tot mai mulţi lispiţi de educaţie care îi vor duşmăni pe cei ne-asemenea lor. Şi nu îi vor urî pentru că aceia le-au făcut ceva, ci îi vor urî pentru că aşa i-a convins un lider iubit. Iubit ca Stalin, ca Hitler, ca Mussolini, ca Polpot sau Ceauşescu.

*
Din subteranele nesondate ale acestui neam se revarsă, de ani de zile, şuvoaie de ură.

În anii '50 au fost unii învăţaţi să-i urască pe marii burghezi şi pe chiaburi. În paralel, şi intelectualii constituiau un pericol, şi au fost eliminaţi de la masa deciziei politice. "Vina" era ne-apartenenţa de clasă. Şi, desigur, ideile diferite.

După primele valuri şi primele mii de morţi din puşcării şi de la canal, ura s-a estompat, dar a mocnit, neagră, pînă în decembrie 1988. Răsturnarea lui Ceauşescu nu a fost neapărat un act de dreptate, cît unul de ură. De data aceea, împotriva celor care ne-au învăţat să urîm.

Au venit anii '90, în care ura a ţîşnit, din nou. Foştii comunişti urau noua libertate; mulţi i-au urît pe foştii comunişti. Minerii au reprezentat dovada că societatea era gata să se încaiere şi să se judece la colţ de stradă. Încă nedesprins de o epocă a secerii şi a ciocanului, Ion Iliescu a dat atunci semnalul cel mai greşit, istoric vorbind: a mulţumit celor care - fără drept legal, şi cu violenţă - pedepseau duşmanii. Care duşmani? Cei culeşi de pe stradă, şi judecaţi ad-hoc pentru "vina" de a părea din altă lume (barbă, fustă scurtă, ochelari de intelectual). O "vină" stabilită de nişte civili, care judecau alţi civili. Am crezut atunci, şi cred şi acum, că marea eroare politică a lui Iliescu a fost că nu a descurajat public, politic şi instituţional, acele acţiuni. Pentru că atunci, la începutul anilor '90, era momentul pentru a explica unei naţiuni confuze că ideile opuse nu înseamnă un pericol "pentru ţară". Abia ideile uniforme, unice, aduc acest pericol, în timp (iar noi, ca neam, ar trebui să ştim asta). Iliescu n-a putut transmite acest mesaj. Nu-l considera corect? Nu dorea pierderea puterii (menţinută şi cu ajutorul acelei izbucniri de ură)? Nu ştiu, dar, istoric, asta cred că a fost cea mai mare greşeală politică a lui Ion Iliescu.

Apoi, o perioadă, mlaştina creată din praful ideologic înmuiat de şiroaiele de ură părea că se poate retrage. În al doilea mandat al său, Iliescu a fost mai înţelept. Năstase, însă, a fost arogant, şi a pierdut postul de preşedinte, la care rîvnea.

Şi iată-ne între 2004 şi 2009.

Priviţi oriunde. O încrîncenare care combină anii '50 cu anii '90. O luptă promisă poporului, împotriva unor duşmani demascaţi de conducător. Şi, mereu, alţi duşmani, alţii şi alţii. Năucitor este că uneori duşmanii sînt aduşi pe gondola proprie, caz în care nu mai sînt deloc acuzaţi, nici periculoşi, nici inacceptabili.

Ura care, ca un firicel de apă, susură tradiţional dinspre creştetul cel mai înalt spre poalele-n cap - este acum CANALIZATĂ. Ura, mereu învolburată, devine un rîu căruia i se întăresc malurile, pentru a-i fi îngroşate şuvoaiele-i pline de cioturi, sticle goale şi hîrtiuţe roz. La momentul oportun, ura va fi dezlănţuită, pentru a i se dirija energia distructivă către oricine şi orice considerat a sta în cale. Da, ura poate distruge o lucrare de geniu a bunului simţ - dar acest lucru nu este considerat periculos, în România de azi. Sau, nu mai este considerat periculos de mulţi dintre cei educaţi, care privesc la fenomen ca şi cum nu şi despre ei ar fi vorba în istoria aceasta.

Istoria se face chiar acum, sub ochii mei. Şi parcă încep să înţeleg cum se pot petrece, periodic, hitlerismele, fascismele, stalinismele şi ceauşismele istoriei: prin respingerea programatică a dreptului de a fi considerat un cetăţean corect, atunci cînd ai altă părere. Prin împărţirea în "popor" şi "cei contra poporului". Prin catalogarea ca "incorect" faţă de "popor", apoi ca "duşman" al poporului. Prin încurajarea agresivităţii în discurs, în gestul politic, apoi în atitudinea şi în comportamentul social.

*
Desigur, toate astea n-ar fi posibile dacă o societate ar fi educată întru acceptarea unui punct de vedere diferit.

La noi sînt posibile, pentru că după 50 de ani de comunism, apoi 20 de bîjbîieli, am reînvăţat să ne conducem vieţile urînd. Neavînd niciun prieten, sau renunţînd la ei, şi dorindu-ne mereu duşmani, pentru a avea ce înfrînge.

Este calea către neîncredere reciprocă, urmată obligatoriu de distanţare, apoi de disoluţie. Nu ne va interesa societatea, cîtă vreme ea nu conţine numai elemente "sănătoase". Nu ne va interesa adevărul, dacă el este pronunţat de "un duşman".

*
Acum, duşmanul este arătat din nou. Comunistul. Cine este el? Concret, acelaşi care acum 2 luni stătea la masă cu acuzatorii de azi. (Există, istoric, un guvern PD-L - PSD, cu Geoană ales şef al Senatului ŞI de senatorii PD-L. Este guvernul 2008-2009. Cu voturile PSD au trecut asumări de legi dorite de Şeful Statului. Comunistul, dacă e în barca ta, e bun).

Dar acum, cine este comunistul?
De exemplu, Antonescu. Şi Iohannis. Şi Ciuhandu. Şi toţi cei care spun acum altceva decît îi place unui lider suprem.

Eu, de exemplu, spun cu totul şi cu totul altceva decît ar vrea să audă şeful suprem. În principiu, îi spun acelui şef că nu mă simt şi nu accept să mă trateze ca pe un matelot, iar democraţia nu e un vapor cu un căpitan. Şi numesc acest băsism - cultul unei persoane care minte, înşală, acuză deşi n-are drept, respinge pe cei care au dreptul, este imoral şi mojic, acţionează după bunul plac, întoarce mereu armele, îşi execută politic foştii aliaţi şi, în general, îşi consideră acţiunile drept greşeli numai cînd e prea tîrziu şi numai de formă - drept o mişcare politică în urma căreia România se va răsturna într-o rîpă istorică. Tocmai faptul că există unii care cred că aşa persoană merită apreciere - este dovada eşecului politic al "proiectului Băsescu".

Mi se va spune comunist.
Nu sînt. Dar lucrul acesta nu va conta. Va trebui să port o etichetă, pentru ca să fiu mai uşor de recunoscut, de supravegheat, de respins, de anihilat.

Voi fi urît. Din marele fluviu al urii, mi se va rezerva şi mie un picuţ, pentru a fi înfierat. Aşa, un picuţ cît un scuipat.

Mă vor scuipa, măcar în fond dacă nu în formă. "Voi merita orice scuipat", pentru că, li s-a spus, sînt comunist. Oare cît de curînd voi afla asta şi direct?

Mihai

PS1 Inutil să vă spun că VOI VOTA DUMINICĂ împotriva unei atitudini cu totul nedemocratică
PS2 Cred că Geoană şi Antonescu NU ar trebui să organizeze contra-manifestaţii, ci să demonstreze că nu incitarea este calea
PS 3 Nu urăsc pe nimeni. Dispreţuiesc gesturi şi atitudini, nu oameni. Nu accept gesturile, dar iert oamenii, dacă îşi corectează atitudinile. Şi eu am greşit, am înţeles, m-am corectat şi ştiu cum e să fii iertat şi să ierţi. E mai bine.

Pumnul lui Băsescu - partea a VI-a

2009-11-30T14:30:00.002+02:00

Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu despic firul în patru. Cică de la zodie mi se trage.

Am rugat un prieten să-mi facă o filmare în care un pumn cu geacă portocalie se repede într-o mişcare de biciuire. La el pe stradă n-a vrut niciun copil să fie cobai pentru exerciţiul ăsta, aşa încît bietul prieten a filmat şi el cum a putut, cu un fotoliu în care să dea, şi cu o plantă în fundal, pentru a se înţelege ce se întîmplă cu mîna care trece peste un fundal complex. Totul, cu o lumină din spate.

Amatorul meu amic mi-a precizat că lovitura iniţială a executat-o fără pregătire şi fără duble care să ofere viteza maximă. Adică din scurt şi din prima, cum ar da cineva urcat pe o scenă către un obraz neobrăzat.

Amicul susţine (minte, nu minte? sînt convins că voi primi mii de postări de toate felurile în acest sens...) că prima filmare din ceea ce vedeţi este originalul. Viteză 100%. Filmat pe suport miniDV (adică? să mă lămurească miile de specialişti apăruţi pe piaţă), 25 fps ("freimuri" - ce-or fi alea? pe secundă) şi la rezoluţia de 720 pe 576 pixeli. Cum mi-a zis la telefon, aşa vă zic. Mi-a trimis omul filmarea şi reluarea mişcării, că aşa i-am cerut. Singura modificare e ca el a filmat pe o bandă, cică, iar mie mi-a trimis un fişier mpeg. Uite.

Trebuie să recunoaşteţi că deşi nu lipsesc freimuri (pronunţ bine?), amicul meu se mişcă destul de repede.
'te-al dreacu'! Ar putea fi preşedinte, pumnulică ăsta de cartier!

Mihai

Pumnul lui Băsescu - varianta digitala

2009-11-29T10:15:00.009+02:00

Cei care m-au citi zilele trecute, ştiu. Realizasem legături de pe blogul meu către filmul postat pe YouTube, cel în care Băsescu lovea un copil. În postări succesive, stabilisem aceste legături, şi funcţionau (le-am utilizat şi eu, era mai comod).

Vă las să constataţi ce se întîmplă ASTĂZI cînd încerc să ajung la filmul de pe YouTube.

Dau clic pe legătură. Mi se cere, ca niciodată, parolă!

Bat parola şi...

Mă bucur că în tabăra preşedintelui de dreapta există atîţia iubitori de libertate! Ei apără libertatea mea! Ei înţeleg, în locul meu, că e mai bine pentru mine să nu văd postarea iniţială, ci direct interpretarea ei ca fiind "trucaj".

Mulţumesc pentru încurajarea de a vota duminică.

Şi votul va fi un trucaj? Mi-e teamă că băsismul presupune exact asta: tot ce nu e cum vrea, e "trucaj", din ordinul "agenturilor". Tot ce e cum vrea, e voia "poporului".

Eu voi vota, totuşi.

Mihai

Nu căutăm adevărul, ci impresia

2009-11-28T18:03:00.008+02:00

1.
Într-una dintre lecţiile din facultate, profesoara de Semiotică m-a pus pe gînduri citînd dintr-un clasic al domeniului.

Orice discurs este, de fapt, persuasiv, reţin din zicerea maestrului.

Alfel zis, prin orice scriu, eu vreau să vă conving. (Din acest moment, vă puteţi îndoi de mine; mulţumesc). Şi cînd par a nu dori, eu tot selectez un mesaj cu finalitate în interesul persuasiunii.
Exemple simple: îi spun unui copil că "mîine vor fi doar 4 grade afară" (informaţie) - de fapt, încep deja să-l conving (persuasiune) să se îmbrace bine a doua zi; mesajul pare informativ, persuasiunea e inclusă şi cu atît mai greu de depistat.

Cînd, astăzi, ascult mesaje din toate părţile - îmi amintesc ideea de la cursul de Semiotică.

În fapt, înţeleg adesea că "emiţătorii" ar fi mai interesaţi să mă convingă, decît să mă informeze. Cînd mesajul îl transmit actori politici, este aproape evident că se întîmplă aşa.
Cum discern? N-a spus nimeni că e uşor. Dar nu ce fac eu ar fi mai interesant acum, ci ce am putea face pentru a discerne în cazul filmului cu Băsescu lovind un copil.

2.
Din procesul aflării adevărului cred că ar trebui să facă parte următoarele:

Stabilirea de comun acord a ideii că adevărul trebuie căutat, iar nu stabilit prin trimiterea de mesaje tip SMS, e-mail şi altele.
Stabilirea ideii că acuzatorul probează. Dacă cineva spune că filmul este FALS, trebuie să dovedească. Motivul e legal: falsificarea este faptă penală, iar un proces în care acuzi de fals se cîştigă prin probarea falsului. ("Eu spun că am un film adevărat despre tine, tu că e fals. Tu trebuie să dovedeşti că e fals, pentru că mă acuzi de fals, nu dovedesc eu că e adevărat". Dacă spun cuiva că fură, nu dovedeşte el că nu fură, ci eu - că e hoţ).
Stabilirea importanţei chestiunii pentru Statul român - dacă s-a trucat, nu s-a trucat o acţiune a unui oarecare, ci a Preşedintelui, ca instituţie. Statul trebuie să lupte pentru adevăr. Statul este obligat să-şi apere Preşedintele, ca Instituţie fundamentală.
Acordul asupra unui grup neutru şi ne-influenţabil de experţi. Dată fiind importanţa cazului, sînt indicaţi experţii internaţionali cu experienţă în cazuri similare.
Stabilirea tipului fundamental de probă pusă la dispoziţie acuzatorului, pentru expertiză. Pentru mine, proba TREBUIE să fie suportul original al înregistrării (casetă, DVD sau altul). În acest caz, experţii trebuie să se asigure că proba nu dispare de la dosar (cum se întîmplă în România, în chestiunile delicate).
O convenţie politică şi socială pentru a duce pînă la capăt acest proces de aflare a adevărului. Cei doi candidaţi să promită acum că oricare ajunge preşedinte după 6 decembrie 2009, prezintă rezultatul expertizei, oricînd va fi stabilit acesta.

3.
Eu aş avea, deocamdată, cîteva întrebări.

Pe ce suport s-a făcut înregistrarea oficială? Are Gardianul (prima sursă publică a filmului) înregistrarea originală?
Acel "original" a fost expertizat, înainte de a se decide publicarea?

Am motive de ordin tehnic/profesional pentru a întreba asta.

Experţii pot spune, de exemplu, dacă ceea ce se prezintă drept "filmarea brută" este chiar asta. În acel caz, vizionarea unui "brut" cu Băsescu lovind simplifică problema. Dacă brutul nu a fost alterat de montaje şi trucaje re-înregistrate (iar asta se poate expertiza), atunci totul e chiar aşa cum se vede - un pumn peste faţa unui copil.

Pe de altă parte, Gardianul era obligat de codul deontologic (da, ştiu: cine se mai încurcă de aşa ceva, aici?) să se asigure că nu prezintă un fals. Dar după încercări rezonabile de a afla adevărul (precum întrebarea unor martori, părerea unui expert cît se poate de neutru şamd), Gardianul avea dreptul să prezinte ceea ce poseda. Îşi asumă, desigur, riscul de a utiliza un fals şi de a-şi pierde, pentru totdeauna, credibilitatea.

4.
Eu sînt convins că lucrurile nu se vor petrece nici pe departe aşa - adică logic.

Există multe motive de ordin tehnic şi contextual care mă fac să consider filmul ca unul real. Asta nu înseamnă că nu susţin expertiza, ba dimpotrivă! Chiar vreau să se dovedească adevărul.

Însă Traian Băsescu şi Mircea Geoană joacă, ambii, contra timp.

Băsescu ştie că pierde, şi face tot ce poate pentru a amîna unele evenimente şi pentru a impune alte teme. Vrea dezbateri peste noapte, susţine că nu a lovit niciodată un copil şi nici soţia (?!) şi, în orice caz, nu doreşte o expertiză completă asupra originalului, ci numai asupra unui film de pe YouTube. Declară de unul singur că totul e un fals, ca şi cum pînă acum nu ar fi spus niciodată lucruri pe care nu le-a dovedit (precum că alegerile precedente, cele în care a cîştigat, au fost trucate!)

Geoană înţelege că Băsescu a reuşit să înfigă în sufletul multora spinul îndoielii. Cu sufletul oamenilor, Băsescu se joacă cel mai bine. Geoană ştie că nu mai are rost să insiste şi el - care trebuie să se arate conciliant.

Aşa că ambii par mai mulţumiţi cu tăcerea, decît cu zgomotul pe care-l face adevărul cînd se naşte.

5.
E ciudat cum nu ne întrebăm ce s-ar întîmpla dacă toţi politicienii lumii ar folosi acelaşi răspuns standard, în cazul unei film/unei fotografii/unei înregistrări incriminatoare, difuzată de presă. Şi anume: e fals!
Ce ar fi fost dacă Nixon ar fi spus că totul e un fals, pus la cale de "mogulii presei americane"? Probabil că procesul ar fi durat mult peste încheierea mandatului prezidenţial.

În fapt, lumea civilizată înţelege convenţia. Dacă te ştii complet nevinovat, spui din prima clipă. Dacă Traian Băsescu ar fi fost acuzat că a vîndut substanţe "pe cale de a fi dezincriminate în România" (precum cocaină şi heroină) în centrul republicii Africa de Sud, ar fi sărit ca ars: "nu e adevărat, nu poate fi adevărat, nu am fost niciodată acolo". Realizatorul ar fi afirmat: "dar avem o fotografie/un film cu dumneavoastră)". Iar Băsescu, vă garantez, ar fi sărit ca ars: "e un fals, obligatoriu, pentru că NICIODATĂ nu am fost în centrul Africii de Sud". Cazul începea, dar se încheia repede.

Ce s-a întîmplat la noi? Preşedintele, suprins de difuzare, a spus că nu poate afirma că filmul e un fals, şi că poate copilul l-a înjurat.
În lumea civilizată, dacă se întămpla aşa ceva, nicio entitate de bun simţ nu mai pleca, apoi, de la prezumţia de "film fals". Reacţia preşedintelui a fost nefirească.

La noi, vinovatul este căutat în rîndurile celui care arată o probă.

6.
De fapt, adevărul stă, mai mereu, în lucrurile mai simple.

Un eveniment real, cu o proastă strategie de apărare în primul pas, şi cu o gestionare îndoielnică a crizei, mai pe urmă - este o explicaţie mult mai simplă şi logică decît toată încrengătura ţesută de adepţii lui Băsescu.

Aş fi pus la îndoială un film cu Maica Tereza - molestatoare de copii, sau cu Papa Ioan Paul II, vînzător de droguri. Acelea NU erau informaţii în concordanţă cu atitudinile şi viaţa publică, ori cu mărturiile de-a lungul timpului, despre cei doi.

De ce aş pune la îndoială acest film, cînd însuşi preşedintele spunea că s-ar duce peste un profesor de-al fiicei sale, ca să-l bată? Sau cînd Elena Udrea afirmă cu admiraţie cum primarul general Băsescu a dat un cap în gură unui chioşcar care-l supărase? Sau cînd există martori de la greva ceferiştilor care susţin că ministrul Băsescu i-a ameninţat pe grevişti cu bătaia?

Vorbim despre Băsescu-păsărică, Băsescu-ţigancă împuţită, Băsescu-suie-te pe masă, Băsescu-muie. Sînt lucruri publice, ştiute de toată lumea care este atentă acum la acest caz. (Căutaţi pe YouTube). Şi las la o parte legendele urbane, sau povestirile off the record.

Acest Băsescu mă îndeamnă să mă îndoiesc de film?

Ca atare, logica îmi spune că filmul NU CONŢINE elemente neveridice. Este credibil că Băsescu a repezit una peste faţă unuia - chiar dacă, din păcate, acela e copil. Ar fi fost neverosimil să-l văd pe Traian Băsescu făcînd şpagatul pe scenă, pe două scaune - dar cred că poate da cu pumnul, la nervi.

Va să zică, logica nu-mi impune bariere exagerate.

Desigur, filmul ar putea fi o capcană - întinsă de nu ştiu cine, nu ştiu cui. Poate nu Băsescu e neapărat victima. Dacă iese în 5 decembrie un operator cu un brut FĂRĂ LOVITURĂ, şi declară că el a trucat totul, minuţios, în 5 ani, pentru a demonstra cît de veroşi sînt mogulii şi cît de lipsiţi de etică ziariştii? (Fireşte, operatorul ar trebui căutat la grade şi soldă, dar asta e altă problemă...) Atunci ar mai pierde Băsescu? Cred că nu.

Însă răspunsul mai simplu este, totuşi: Băsescu este capabil de asta. Şi el ştie. Şi de-aia a ezitat să spună un nu hotărît din prima clipă, apoi a spus că puştiul rîde, apoi că nu şi-a bătut nevasta... toate nişte gafe de scris în cărţile de politologie. Apoi, iureşul de pe net, coordonat de un staff năucit de lovitură.

7.
Este posibil ca totul să fie o manevră a unei grupări din serviciile secrete? Este perfect posibil. Nici acolo nu prea sălăşuiesc Maici Tereze. Dar în acest caz chiar nu mai contează. Cine şi de ce a ţinut adevărul ascuns 5 ani nu e atît de important, cît este stabilirea adevărului, în sine.

8. AM TERMINAT
În fine, eu chiar sper să avem vreodată o expertiză oficială, de nerespins, a acestui film.
Pentru a ne convinge, toţi, cine-şi face din minciună un mod de a convinge, în ţara asta. Măcar în acest caz.

Pînă la expertiză, spun, totuşi: Băsescu nu caută adevărul, ci impresia. Şi o face pentru că ştie că şi acuzatorii lui au aşteptat pînă în ultima clipă tot pentru impresie.

Să fie adevărul dincolo de noi?

Mihai

PS Un fapt interesant. După ce am dat etichetă acestei postări Pumnul lui Băsescu şi am încercat să postez, mi-a apărut un mesaj unicat, pînă acum: "publicare imposibilă, pentru că postarea a fost editată în acelaşi timp". Nu am avut inspiraţia unei capturi de ecran. Am revenit, postarea goală! Stupefiat, am încercat să văd dacă se salvase... şi se salvase.
Îmi place că mă citiţi, dar nu mă întrerupeţi cînd scriu, vă rog, băieţi. Oricum semnez şi îmi asum, da?

O problemă de stat şi de partid. Pumnul lui Băsescu revine

2009-11-27T22:46:00.007+02:00

"E o problemă de stat - acest film trucat".
Astfel, cred eu, este obligat să susţină partidul lui Băsescu, PD-L.

De ce e o problemă de stat? Pentru că nu omul Băsescu este pus în situaţia să suporte un fals, ci şeful Statului Român.
Ca să mă înţelegeţi, reiau în alt ton. Dar dacă un astfel de trucangiu-plătit-de-moguli ar face un film în care preşedintele României vinde arme nucleare Iranului? Dacă un trucaj îl arată pe şeful statului român cumpărînd fitile de la Osama bin Laden? Nu ar fi fost grav? Ba cred că foarte grav. În acele cazuri aş fi insistat ca şeful CSAT şi coordonatorul tuturor serviciilor secrete să dea ordin pentru a se face lumină.

Insist şi în acest caz. Şi scriu SCRISOARE DE DEMASCARE:

Domnule preşedinte al României,
În calitate de cetăţean onest şi civilizat al Europei, nu accept ca numele reprezentantului ţării mele să fie tîrît într-un astfel de scandal murdar, organizat de mogulii ne-patrioţi.

Aşa că, domnule Traian Băsescu, cunoscîndu-vă determinarea, curajul, hotărîrea neclintită de a mă apăra, vă solicit să ordonaţi mobilizarea generală a serviciilor.

Şi încă mai mult! Cum problema nu se rezumă la persoana dumneavoastră, ci la calitatea de preşedinte (Instituţia Preşedintelui României a fost tîrîtă în noroi!), vă solicit respectuos să faceţi o convenţie cu contracandidatul dvs, Mircea Geoană - astfel încît, ORICINE ar cîştiga prezidenţialele (dumneavoastră sau, doamne fereşte, el), să duceţi ancheta pînă la capăt, pînă cînd adevărul se va stabili.

Ştiţi că adevărul ne va face liberi. Eliberaţi-mă, eliberaţi-ne, eliberaţi-vă şi haideţi să înlăturăm odată mizeria asta cu filmul trucat, şi să aflăm caseta originală.

Sîntem obligaţi cu toţii, dar mai ales dumneavoastră şi partidul dumneavoastră, să aflaţi cine sînt trădătorii (nu spun vorbe mari); aceştia, negreşit, ar trebui trecuţi măcar Dunărea, dacă nu chiar Styx-ul.

Un alegător anonim, ştiţi dumneavoastră consemnu'
(Mihai)

PS daţ-imi voe să vă spui că în Ieuropa să practică un concurs dă copii, ceea ce ieu consider a fi un atac la problemilii noastre interne. Dacă ie să ne provoace la a desena "un drept", să nu le şutăm noi un stîng în cur! Zic bine, dom' Traiane? http://ec.europa.eu/romania/focus/deseneaza-mi_un_drept_ro.htm

"S-a întîmplat ceva?" (Pumnul lui Băsescu - partea a IV-a)

2009-11-27T09:47:00.015+02:00

Declaraţile mele de principiu:
1.
Dacă filmul in care Băsescu apare lovind un copil este adevărat, eu consider că persoana Băsescu Traian nu are ce căuta în viaţa publică din România. Şi, desigur, trebuie să plece toţi cei din preajmă care ştiu adevărul şi îl protejează pe violentul mincinos.

2.
Dacă filmul este un fals, cei care l-au realizat, l-au distribuit şi se folosesc de el, nu au ce căuta în viaţa publică din România.

3. Este perfect posibil ca filmul să fi fost scos la iveală de adversari politici ai lui Băsescu.
Dar nu acest lucru este relevant, ci cît adevăr este în ceea ce se vede pe ecran.

ASCULTAŢI şi PRIVIŢI CU ATENŢIE
Pe tot parcursul filmului se aude vocea lui Băsescu. Întîi, spune distinct "bine, doamnă". Apoi, tot distinct, "haide", urmat de ceva de nerecunoscut (şi priveşte spre centrul scenei; vrea să înmîneze memoriul primit).
Şi, în final, după pumnul aplicat, Băsescu se ridică... apoi, i se aude vocea, aşa cum stă în picioare:
"- S-a întîmplat ceva?"

MINCIUNILE
Am auzit-o azi dimineaţă pe femeia din film spunînd că nu a văzut lovitura, şi că, oricum, Băsescu era departe, i-a întins mîna, iar ea, personajul feminin, n-a putut s-o apuce, atît era de departe Băsescu. (Adică: n-a ajuns la copil). Aşa spunea femeia, intervievată în 26 noiembrie, noaptea.
Ia uitaţi-vă pe film. Se vede clar mîna lui Băsescu apucată de o mînă stîngă. A femeii. Deci, o minciună - Băsescu era aproape.

Apoi, după lovitura fulgerătoare, femeia întoarce capul către copilul lovit. Deci, femeia a văzut mişcarea. Altă minciună.

LUMINA
Am auzit şi "specialişti" care explică schimbarea "de neînţeles" a luminii de pe faţa copilului - din portocaliu în albastru (aprox secunda 15 a filmului).

M-a intrigat şi pe mine asta. Dar ia priviţi la geaca bărbatului care are umărul drept aproape de copil (aprox secunda 7).
Înainte de lovitura maestrului, pe umărul drept al bărbatului, o pată de lumină albastră, apărută ca urmare a unei surse de lumină postată undeva în spatele lui Băsescu, sus, pe scenă.

REACŢIILE UMANE
Şi, în general, priviţi feţele şi reacţiile celor din jur.

Lovit, copilul se dă un pas înapoi. Apoi, privind la Băsescu, ridică mîna stîngă, foarte puţin, ca într-un reflex de apărare. Mişcarea este repetată aproape imperceptibil, dar e repetată. Gestul unui copil abia lovit. (Dacă mă întrebaţi pe mine, întregul comportament al puştiului denotă ceva nefiresc, dar nu vreau să jignesc un om care a fost lovit şi de viaţă, şi de atunci-candidatul, acum-preşedintele în funcţie al ţării sale).

Femeia priveşte, scurt, în stînga.

Cei doi bărbaţi din apropierea actului se uită, şi ei, la Băsescu. Cel din spate, mai ales, are o privire clară de uluit care nu pare să aprobe.

Spuneţi-mi că sînt trucaje, şi vă provoc să-mi arătaţi cum se pot face toate astea. Desigur, aştept şi originalul în care Băsescu NU loveşte, femeia NU ajunge pînă la mîna lui Băsescu, reflectorul albastru NU luminează, iar cei din jur NU sînt intrigaţi de gest.

TUPEUL BĂTĂUŞULUI
PDaltă parte: s-a întîmplat ceva?

Mihai

Un preşedinte de dreapta. Reverul democraţiei (Pumnul lui Băsescu - partea a III-a)

2009-11-27T02:59:00.013+02:00

1. Cine şi de unde?
O precizare.
După cum ştiţi, nu sînt citit, pe acest blog, de prea mulţi. Nici nu m-a interesat, nu sînt contorizat, nu pun reclamă, nu caut adepţi; l-am deschis pentru a mă exprima în chestiuni publice - care la noi sînt grave şi cenuşii. (Doar la presiunea lui Laurenţiu am mai postat şi ceva mai vesel). E un blog pentru apropiaţi. Lor mă adresez, cu ei "discut". Nu-i numesc, se ştiu ei singuri.

Cînd şi cînd, mai mult prin intermediul sau ca urmare a lecturării blogurilor amicilor mei, primesc reacţii de la necunoscuţi. Le răspund, uimit şi bucuros. Sînt oameni care au propriile bloguri - şi chiar cu "porecle" de internauţi, le înţeleg (oarecum) profilul uman.

În această seară a fost altfel.
Tocmai ce am primit un comentariu sec de la un anonim.

"Anonim spunea...
e trucaj, linisteste-te!"

Cine mă linişteşte pe mine, un adevărat necunoscut într-ale vizitelor pe blog, la cîteva minute după o postare? De ce acest anonim nu m-a liniştit şi altă dată? De exemplu, de ce nu mi-a cerut să mă liniştesc atunci cînd am postat o acuzaţie mai complexă, mai gravă, dar mai greu de urmărit în firul ei logic? (Ştiţi: cea în care arătam cum s-a minţit Curtea Constituţională de la Cotroceni).

Am început să am senzaţia că mesajul "e trucaj, linisteste-te!" l-au primit foarte mulţi. Şi că sender-ul este grupat într-o singură sală, sau primeşte comandă de la o singură casă de comenzi. Aştept să văd ce mi se spune după a doua postare a mea, cea în care afirm că mă pricep, şi în care atrag atenţia asupra figurilor celor care sînt lîngă personaje. Aici, trimiţătorii nu au un mesaj simplu şi prestabilit; probabil că mă vor lăsa în pace.

2. Logica ar fi bună, în a demonstra sau demonta?
Sînt doar două variante: filmul despre care vorbim, cel în care apare Băsescu dînd una peste gură unui copil, să fie A) trucat sau B) adevărat. (Cu subvarianta: dacă e trucat, dar a fost dat spre folosire ca autentic?)

Nu e nevoie să mă concentrez decît asupra variantei A). Va să zică, e trucaj.
Hai să vedem dacă trucajul se susţine logic.

VARIANTA A1 - film trucat de un profesionist independent şi răzbunător, cu pică pe Băsescu
Cine a trucat, ştie că Băsescu n-a lovit. Falsificatorul a măsluit (excepţional de bine, spun eu) totul. A luat un candidat aşezat cuminte lîngă o femeie, şi "i-a întins" - digital - mîna către faţa unui copil.
Trebuie să recunoaşteţi că acest efort, trucajul, nu e la îndemîna oricui. Îţi trebuie echipament serios şi, mai ales, timp. Implicit, bani (băgaţi dinainte în scule, sau ne-cîştigaţi prin lucrul la această făcătură).

Ai face-o pe gratis? Poate că da, dacă ai ceva personal cu Băsescu.
Dar, dacă ai făcut-o pe gratis, ce faci? După cum s-a văzut, îi spui lui Patriciu. Care, ca un mogul infect ce este, anunţă de miercuri grozăvia de joi. Evident, dacă tot i-ai spus, Patriciu (mogul-mogul, dar nu e prost) vrea să vadă "producţia". Îi arăţi producţia, el zice mersi. Ai lucrat gratis, dar e interesul lui Patriciu. Îi ceri ceva, ca să-i dai filmul? Să zicem că nu - prea îl urăşti pe Băsescu. (Nu uitaţi, e o invenţie, nu un produs jurnalistic, despre care pot crede că apare gratis, că aşa sînt ziariştii, plini de visuri democratice; şi eu am postat gratis o anchetă personală).

Dar cum ajunge filmul la ceilalţi? La Realitatea Tv, de exemplu? La Gardianul? Păi, îl trimiţi tu (pe transfer.ro, că e comod). La ce meseriaş eşti, nici nu trebuie să te chinui să te ascunzi, că ai IP-uri gîrlă la îndemînă. Sau, şi mai conspirativ, împarţi pe sub uşi nişte CD-uri cu filmul. De DVD nu ai nevoie, că filmul e scurt, şi pare destul de comprimat.

Situaţia îţi surîde. Patriciu ştie că are ceva cu care să dea în Băsescu. Şi tot Patriciu ştie că e fals. Nu i-ai spus? Cum nu? Înseamnă că l-ai jucat pe degete pe mogul. L-ai făcut să mintă şi pe copilul ăla care s-a recunoscut, acum în 2009, în filmul din 2004. A mai minţit şi Lavinia Şandru, şi atîţia alţii, care intră, ca idioţii, în jocul tău.

Dar, spune, nu ţi se face frică? Nu crezi că te va turna cineva? Dacă i-a prins Băse pe alţii în Deltă sau la Grivco, nu te va prinde şi pe tine?
Adică, altfel zis, de ce ai fi intrat în afacerea asta, dacă nu eşti sigur că-i vei face rău lui Băsescu? Nu de aici am pornit - că eşti supărat, şi lucrezi şi gratis, numai să-l distrugi pe preşedintele-patriot?

Va să zică, Patriciu riscă să-i ridice o minge la plasă lui Băsescu şi să-l transforme în victima perfectă, crezîndu-te pe tine - care îi dai o gogoaşă drept adevăr?

Hm. Eşti idiot, amice. Şi e ilogic totul, pînă acum.

Există şi încrengătura: tu ai trucat, l-ai informat pe Patriciu, care ţi-a zis să-ţi ţii gura şi să iei banii. Din nou, Patriciu riscă să-l ajute, de fapt, pe Băsescu, după ce făcătura e dată în vileag. Nu pare logică nici varianta asta, nu?

VARIANTA A2 - film trucat de un profesionist apropiat lui Băsescu, ca momeală pentru atacatorii preşedintelui
Vine cineva cu o idee: cum să-l mai victimizăm pe al nostru? Şi răspunsul este: hai să trucăm un film, să-l dăm lui Patriciu, ca să-l facem "dă căcat" pe mogul, iar ţara să priceapă, în sfîrşit, cine este bunul ăl mai de preţ al democraţiei regionale.

Ok, deci se poate, chiar, ca filmul să fi fost trucat de un mare meseriaş, la comanda staff-ului băsescian. Mai mult - la cum l-am văzut "actor" pe Băsescu în celebrele clipuri cu Mircea Badea şi Mihai Gîdea, aş risca să spun că totul putea fi pus în scenă. Adică, o recuzită, o lumină, alegători, public (vorba lu' conu' Iancu), nişte operatori, un copil şi preşedintele. Care preşedinte nu-l loveşte pe copil, ci îl mîngîie, dar astfel încît mişcarea să poată fi re-creată, prin trucaj, ca şi cum ar fi o lovitură. Toată înscenarea are scopul evident de a păstra originalul, pentru a demonstra mîrşăvia (normal, n-o să te auto-incriminezi).
Se poate, tehnic şi "etic" (după etica traiană - totul pentru vitorie).

Apoi, împarţi (tot pe CD, că e criză şi la instituţiile statului ori la casele de super-producţie) filmul tuturor fraierilor: Gardianul, C.T. Popescu, proşti ca aceştia. Avînd, evident, grijă să suni la Radu Moraru ca să-i garantezi că totul e trucaj (altfel, se face jurnalistul de rîs, cu tot cu emisiunea şi postul B1Tv).

Dar dacă a fost aşa, de ce l-ai lăsat pe preşedinte să se bîlbîie, la emisiunea lui Răzvan Dumitrescu? De ce l-ai lăsat pe Băsescu să spună că va da explicaţii după ce va vedea... că nu poate comenta autenticitatea filmului... De ce n-a spus preşedintele că el îşi aminteşte altceva, cum că l-ar fi mîngîiat, ba chiar că l-a botezat pe micuţ (care s-a dovedit şi musulman, şi handicapat, şi sărac, şi cinstit, şi cu părinţii plecaţi în Spania) acolo, în marginea scenei.
Ai trucat şi nesiguranţa lui Băsescu? Şi faptul că nu ştia nimic despre proba respectivă?
Nu era mai bine să ţipe Băsescu de pe atunci: "MINCIUNĂ, TRUCAJ, CALOMNIE"? Nu era acela chiar momentul culminant, mai ales că Realitatea pregătise deja momentul? (Întîi, Răzvan Dumitrescu anunţase că au un film, dar nu-l va derula "din respect". Apoi, apăruse titlul: în cîteva minute imagini şocante cu T.Băsescu în 2004. Probabil că s-a aşteptat ca telespectatorii să ciulească urechile şi să caşte ochii.)
De ce nu a spus instantaneu preşedintele că e un trucaj? Nu atunci trebuia combătută mascarada? Ce sens avea ca un candidat să fie lăsat să se bîlbîie, pentru ca 10 zile, pînă în 6 decembrie, să-i preia toţi bîlbîiala (vedeţi Antena 3) şi să-i acuze tocmai ezitarea (citiţi-i pe C.T. Popescu şi alţii)? De ce ai face asta, dacă eşti mînă în mînă cu Băsescu? Şi de ce, dacă tot ai jucat totul, nu l-ai pus să anunţe că va face proba mîrşăviei, şi l-ai lăsat să schimbe vorba, ca orice disperat prins cu mîna la falca altuia? Ai?

Domnule amic, căpitane, maioare, generale - iar pari idiot, scuză-mă că-ţi scriu aşa direct, cu IP-ul meu la vedere.
Măi Tătare, camarade Lăzăroiu, Predo, Severe, măi, aţi fost ca şi copiii lui! Ce dracu', îl daţi legat aşa, să-l "împuşte" (politic, desigur) unii mai mici în grad ca el?
N-are logică.

NU SE POATE ca un independent să-şi asume un aşa risc, fără să fie rapid dat în vileag ori turnat de apropiaţi, sub presiunea aceloraşi servicii care l-au înregistrat pe Hrebenciuc în bîrlogul aceluia ("hiena dracului!").

ŞI NICI NU E LOGIC ca staff-ul prezidenţial să pună în scenă mascarada, pentru a o dezamorsa în cîteva zile.

În cîteva zile, vomită toate precupeţele de nervi - că ele nu vor să audă de copii bătuţi. În cîteva zile, preşedintele e scos din scenă. Şi nu va mai apuca să dea pumni nimănui. În cîteva zile vine "dezbaterea" de la TVR, şi nimeni nu va putea ocoli, atunci, problema. Dacă o aranjaţi, trebuia dată în vileag încă din prima seară (adică de joi, 26 noiembrie 2009). Aşteptarea nu face decît să sporească îndoiala în produsul vostru cu etichetă de patriot; o fi, da' miroase a pumni, a golan, a isteric, a violent cu ăi slabi, îşi vor zice oamenii. Nasol la urne.

3. Reverul şi reversul
Reverul, în tenis, e o lovitură cu care poţi cîştiga. Şi în karate-kumite e o lovitură utilă, că vine de unde nu te aştepţi.

În democraţie, pentru un preşedinte autointitulat "de dreapta", un rever care-l arată a fi chiar adeptul dreptei poate pierde partida. E şi de înţeles - gestul pumnului în faţa unui copil aduce în discuţie reversul etichetei pe care şi-o construieşte cu migală reprezentantul - ce ironie! - "dreptei".

Pe faţa etichetei i-au scris alţii - "potrivit". Dar reversul (şi reverul) arată, simplu: e nepotrivit pentru funcţia asta.

Democraţia, cînd e prinsă că dă cu reverul, iese din scenă.

4. Pentru meseriaşii post-producţiei şi admiratorii tehnicilor digitale.
Eu am explicat, parţial, de ce cred că filmarea e reală.
Cei care se auto-conving că totul e un trucaj, cum explică? Aştept detalii tehnice: cum s-a obţinut deplasarea copilului sub forţa pumnului, dacă nu e pumn, şi cum de copilul ridică a teamă o mînă? Cum de se potrivesc texturile şi umbrele, chiar cutele de pe geaca candidatului Băsescu, la lovitură, dacă nu e lovitură? Şi cum se creează efectul de "uau, nu credeam asta", pe feţele tuturor celor din cadru care au văzut totul de aproape (femeia, doi bărbaţi, ba chiar încă unul în fundal)?
Le dau o sugestie acelor apărători ai ideii de "băsescu-e-victima-inocentă-a-unui-trucaj-al-mogulilor": să transforme fiecare frame dintr-o filmare banală într-o poză, şi să trucheze imagine cu imagine, 25 de poze trucate pentru o secundă de film. Şi dacă le iese, să-mi arate şi mie.
Să-mi facă o probă cu alt film, tot cu Băsescu.
Să dovedească, de pildă, că tot un priceput a trucat filmul în care Băse strigă "muie!" către ecranul tv, cu Blaga, Berceanu, Negoiţă şi Petre Roman de faţă. Dar să-mi arate cum în loc de "muie", Băsescu strigă "nu e", apoi îl ia pe Roman de gît şi-i spune: "Petre, cîndva o să vezi un film în care ţi-am spus că eşti cel mai bun. Să nu-l crezi, îl voi truca eu astă seară". Şi totul, cu proba trucajului, dar şi a originalului neprihănit.

Aviz "anonimilor": dacă vreţi să-mi daţi răspuns, trimiteţi direct link-ul către trucajul vostru, ca să văd că se poate face aşa ceva. Pînă acum, cel mai amuzant comentariu mi s-a părut al unuia care se declară fan manele. Omul decisese că e trucaj. Şam-diri-dirim.

5. Nu ţi s-a îngreţoşat?
Era un banc.

Noaptea, ora 2. Urlă unul în faţa blocului: Nuţiiii! Nuţiiii! De la o fereastră, un locatar, strigă: Băi, nesimţitule, ce faci gălăgie la ora asta?! Ăla de jos: am vrut să ştiu - Nuţi s-a sculat? Şi locatarul: nu mi s-a sculat!

Strig şi eu: Nuţi s-a îngregoşat?

Se pare că nu.

Mihai

Viaţa ca un film trucat. E neadevărat de adevărat. (Pumnul lui Băsescu - partea a II-a)

2009-11-26T23:47:00.015+02:00

Au trecut nici trei ore de la apariţia filmării în care se face dovada că Băsescu a lovit un copil...

1. Despre greaţă
Băsescu spune, acum, că nu vede cum a lovit copilul. Că vede doar un copil rîzînd şi dîndu-se doi paşi înapoi. Că în viaţa lui nu a lovit un copil. Niciodată. Că iubeşte copiii. Şi, imediat, remarcă: el va lupta cu Patriciu, care a fost graţiat de Năstase... şi aşa mai departe.

Inoculează chiar bănuiala că totul ar fi un fals.

E greţos. Greţos!

Nu doar că sînt luat de prost ca cetăţean, dar mă ia şi de incapabil, ca profesionist al media. Tocmai predau un curs de producţie digitală tv, şi spun: multe poţi falsifica, dar nu totul, aşa cum e în acele imagini.

Priviţi la cei din jurul lui Băsescu. Ei întorc privirea către agresorul Băsescu, cu uimire, cu groază, cu dezaprobare. Priviţi-l pe bărbatul din apropiere (cel cu şapcă), şi pe cel din depărtare (cu gulerul ridicat) - se uită la Băsescu, după lovitură. Sînt expresii pe care le ştiţi: uluire, poate groază că au stat atît de aproape de acea întîmpare, poate o mare suprindere. Dar sînt priviri şi expresii e-vi-den-te.

Tehnic vorbind, aş putea falsifica o mînă, mişcată de colo-colo pe ecran. Dar NU se pot falsifica toate acele trăsături, toate grimasele, toate texturile şi toate tonurile. Priviţi la umbrele de pe scenă, la cum a pornit braţul lui Băsescu, un pic spre înapoi - apoi repezit înainte (karateka ştiu la ce mă refer: e o mişcare de biciuire), la modul cum faţa puştiului este turtită de pumn.

Dacă acum, după aceste imagini (şi în aceste ore care au trecut de la prima difuzare la reacţia lui Băsescu), cineva (cine? cu ce mijloace? la ordinul cui?) l-a găsit, l-a mituit ori l-a ameninţat pe puştiul lovit, pentru ca acesta să spună că nu s-a întîmplat nimic, e şi mai greţos! E grav! Este uluitor de ireal ce ni se întîmplă.

Tocmai văd întrebarea pusă de Radu Moraru: credeţi că filmuleţul a fost trucat?

Poftim? Puteţi repeta, şi pentru cei dintre noi care NU sînt idioţi?

În această situaţie, opţiunea mea definitivă: în cazul în care Băsescu iese cîştigător din alegeri, voi părăsi definitiv orice legătură cu acest popor. Am explicat de ce.

Pur şi simplu, mă declar apatrid.

Nu particip la această batjocură, în care evidenţa este pusă la îndoială, iar argumentele sînt strivite cu pumnul.
Că nu sîntem, toţi, copiii patriei?

2. Despre ruşine
Ruşine, Sebastian Lăzăroiu! Ruşine, Valeriu Turcan!
Cu primul am scris împreună la Pro Patria, în Bacău, între 1988 şi 1988, cînd eram în armată. Luni de zile am stat alături de Sebastian, fără să ştiu ce va ajunge. Pe Turcan îl cunosc din facultate, unde am fost nevoit să-i şi pun o notă. I-am dat notă mare. Nu regret nota de atunci, regret starea lui de acum.

Ruşine, tuturor celor care l-au sfătuit pe Băsescu să mintă încă o dată, ruşine celor care-i acoperă miciunile încă o dată, deşi lucrurile se văd prea bine!

Ruşine că aruncaţi acest popor năucit într-o spirală - probabil ultima - a lipsei de principii.
După un comunism care ne-a inoculat frica de a ne susţine opiniile în faţa puterii, dacă urmează un băsism care ne învaţă să minţim oricît pentru un lider luminat - nu poate urma decît putrefacţia socială.

Nu filmul e trucat - ci viaţa noastră.

Mihai

PS Şi tot acum, ÎNCĂ O PROBĂ că ADVERSARII POLITICI AI LUI BĂSESCU SÎNT ÎNREGISTRAŢI de serviciile secrete. O stenogramă după casete ale "serviciilor" arată ce discută liderul X, cu liderul Y.
Caseta cu Băsescu lovind un copil e pusă la înoială, pentru că aşa e în interesul marelui conducător; înregistrările serviciilor secrete trebuie, vezi bine, să fie adevărate (apropo de disonanţa cognitivă).
Astai-i ţara pe care ne-o creează Traian Băsescu. Lovituri pe faţă, negate, şi înregistrări de oriunde.
Şi, ca metodă perenă - abaterea atenţiei. Tocmai s-au găsit nişte înregistrări. Dacă se dau copii, se dau şi unguri care vor Ardealul.

PS 2 - către MOGULI: oferiţi 1 milion de euro celui care poate demonstra că truchează scena în cauză. "Băsescu la 2 metri de copil - trucat să lovească". Ar fi interesant, şi ar dovedi capacitatea şcolii româneşti de animaţie pe computer.

Pumnul lui Băsescu

2009-11-26T22:13:00.009+02:00

A dat şi el un pumn. Băsescu a dat un pumn în faţă. A dat şi el un pumn în faţă unui copil. Traian Băsescu a dat un pumn unui copil.
Deja e public totul, pe YouTube.

Se întîmpla în 2004, în campania electorală. Candidatul Băsescu a lovit cu pumnul, scurt şi aparent fără a fi ameninţat fizic. A lovit un copil.

Aş vrea să îmi spună ce cred despre acest incident (petrecut în public!) Nicolas Sarkozy, preşedintele Franţei, Angela Merkel, cancelarul Germaniei, Gordon Brown, premierul britanic sau Barack Obama, preşedintele SUA. Ei - şi nu alţii, pentru că lor li se va uita în ochi viitorul şef de stat al României.

În ochii lui Băsescu, mai marii lumii vor vedea ochii noştri. Tulburi. Nu ni se citeşte în ochi vreo umbră principială.
Deja PD-L începe să caute justificări. Am auzit-o, chiar, pe o susţinătoare a lui Traian că "nu se vede că Băsescu îl atinge pe copil", care copil pare chiar vesel după incident. Aha. Bine.
Deja unii se pregătesc să-l ierte pe Băsescu. Iar alţii, cîţiva, îi vor ierta încă şi mai multe.

*
Dar nu este loc de îndoială. Vorbim despre un gest pentru care lumea civilizată te marginalizează. Zicala pur românească "bătaia e ruptă din rai" este respinsă, ca atitudine şi comportament, în toată lumea civilizată. Şi, în plus, românii înşişi o folosesc pentru a-şi motiva corecţiile corporale aplicate propriilor odrasle. Bătaia altui copil, străin, este, şi în România, un gest vinovat.

Nu şi în acest caz, s-ar părea. Pedeliştii vor o uşă, o ieşire, orice - ca să nu sară pe geam din această situaţie. Lovirea unui copil începe, deja, să fie "explicată". Preşedintele parcă şi-ar aminti: "poate m-o fi înjurat". Aha, deci pumnul candidatului se justifică, vor spune unii. Dinu Patriciu (care a fost martor ocular la toată scena) îşi aminteşte altceva: puştiul a strigat "trăiască Iliescu". Aha, deci iar se justifică lovitura în faţă, vor spune aceiaşi.

E un fapt dovedit prin film că Traian Băsescu loveşte cînd e sus, pe cel care e jos; cînd e mai puternic, pe cel pe care-l simte mai slab, şi-l vrea îndepărtat; pe cel care are o altă idee politică; şi loveşte public, fără jenă.

Încă mai cred unii că dacă ar fi de altă părere politică, şi mai puţin puternici decît Băsescu, acesta nu i-ar lovi. Încă mai cred unii că dacă cineva îşi justifică, prin orice mijloace, un aşa gest, poate avea dreptul moral să ne reprezinte în lume.

Acestora care CRED, nu le plac metaforele politice. Aşa că (îi) întreb: ce aţi zice dacă puştiul lovit de Băsescu ar fi fost al vostru?

*
Ştiţi ce mă deranjează cel mai mult? Că băsismul a creat, deja, cohorte de aplaudaci care sînt gata să spună că a bate un copil străin şi abia întîlnit este acceptabil, dacă bătăuşul este patriotul lor preferat.

Acesta nu este un parcurs normal pentru o societate. Este un şanţ al istoriei în care ne aruncă cel care stăpîneşte prin dezbinare. Vaccinaţi cu ură tot mai porcină, românilor le apar toate reacţiile adverse. Iar una dintre reacţiile adverse este că nu mai recunoaştem niciun principiu, altul decît "să cîştige ai noştri, oricum am face, orice am face, oricui".
Cred că la nivel istoric şi politic, Băsescu este mai vinovat pentru această lovitură peste faţă dată democratizării României, decît este pentru pumnul isteric, inacceptabil, greţos - aplicat unui puşti la marginea unei scene politice.

De la marginea scenei a început totul, acolo trebuie să se termine.

*
De 5 ani, unii ştiu de acest gest - şi au tăcut. (Nici tăcerea n-a făcut bine democraţiei.)
Acum, că ştim toţi, ce vom spune?

Mihai

PS 1 Promit să revin cu un gînd despre lipsa de empatie a românilor

Cutia cu "patriotism"

2009-11-26T13:35:00.007+02:00

Partea întîi - ALEGEREA
Patria vinde. Ca şi sexul. Sexul ne place, patria ne place.
Nu sînt ireverenţios, sînt doar tehnic exact.

Duşmanii patriei sînt periculoşi. Ca şi microbii. Microbii trebuie îndepărtaţi, duşmanii trebuie îndepărtaţi.
Patriotul îndepărtează, pentru noi, microbii. Patriotul ştie care sînt microbii.

*
De cînd s-a dovedit că politicianul este ambalat şi vîndut ca un produs, că imaginea lui este imagine de produs - cu tot alaiul de specialişti în marketing aferent -, de cînd am înţeles cu toţii că un mesaj sau un om "expiră", ori că în adresarea politică este vizat un "public ţintă", trebuie să acceptăm: e nevoie de un mesaj pe cutie.

"Sînt patriot". Nu vi se pare un mesaj bun? Ba ce potrivit li se pare unora. "Ţin cu românii", sau, mai nou, "... cu românul".
Vorbe simple, uşor de ţinut minte, şi uşor de priceput. Toţi ne imaginăm că ştim ce înseamnă patrie, patriotism, iubire de popor.

Partea a doua - ALEGERILE
Ne aflăm în plin sezon de vînzare a cutiilor cu mesaje politice.
Văd marketingul politic aşa: trebuie îndepărtat consumatorul de produsul altuia, trebuie eliminată disonanţa cognitivă a clientului, în legătură cu produsul nostru. (Clienţii sîntem, desigur, noi, alegătorii - văzuţi ca potenţiali consumatori de politician-la-cutie).

Despre disonanţa cognitivă vreau să vorbesc - pentru că-mi pare procesul cel mai apropiat de ceea ce ni se întîmplă acum.

Citez din surse publice.
Noţiunea de “disonanţă cognitivă” desemnează un disconfort psihologic produs de existenţa a cel puţin două elemente cognitive (informaţii, comportamente, opinii, senzaţii etc.), care se neagă sau se contrazic reciproc. Baron & Byrne (2004) definesc disonaţa cognitivă ca pe o “stare internă de disconfort ce apare atunci când indivizii observă inconsecvenţă între două sau mai multe atitudini sau între atitudini şi comportament”. Festinger numeşte disonanţă cognitivă lipsa consensului între opiniile, atitudinile, cunoştinţele şi valorile unei persoane (1957, p. 260).

Sîntem alegători. Vedem "cutiile" pe raft: Geoană - Băsescu.
Dacă sîntem alegători/clienţi captivi, nimic din ceea ce sînt/fac/spun ei nu ne deranjează. Consumăm, oricum, produsul dinainte ales.

Dar dacă sîntem liberi, şi vrem să facem o alegere conştientă, constatăm: este evident că Băsescu şi Geoană provoacă disonanţă cognitvă - adică acel disconfort provocat de existenţa a cel puţin două elemente cognitive care se contrazic reciproc.

Iar acum, ce spune marketingul.
Marketerii încearcă nu să calmeze, ci să provoace disonanţa cognitivă, cu scopul evident de a determina o răzgîndire a consumatorului în privinta unui brand concurent.

Acum, Geoană are, pe hîrtie, cele mai mari şanse să fie "cumpărat". Ca o factură pro-forma, contractul dintre partide îi promite vînzări ulterioare.

Vînzătorii produsului Băsescu ştiu ce au de făcut. Ei doresc instalarea disonanţei cognitive. Vor să transmită cumpărătorilor lui Geoană îndoiala microbilor din cutie. "E toxic Geoană! E un microb" - iată mesajul simplu, împroşcat acum din toate gurile pedeliste.

Şi încă ceva.
Disonanţa cognitivă trebuie rezolvată (în viaţa reală, aşa procedăm). Ştiţi cum facem asta? În general, prin ignorarea mesajelor care produc disonanţă cognitivă.

Dacă produsul A este perceput drept "potrivit pentru mine", atunci orice mesaj contrar acestei pre-concepţii este înlăturat sau este blocat de către mine, la primire. Pur şi simplu, nu aud criticile la adresa calităţilor "cutiei" alese de mine.

Partea a treia - ALEGEREA FINALĂ
Asta ni se întîmplă, din partea preşedintelui Băsescu şi a echipei sale de vînzători de produs.

Cutia a fost etichetată. "Patriotismul", ni se spune, ar fi conţinutul ei.
Iar cutia adversarului este şi ea etichetată. Conţine rechini, moguli şi produse toxice.

Echipa Băsescu postează de la intrarea în magazin mesaje către cumpărători.
"Cutia mea e bună, cutia lui e rea". "Nu cerceta ce toxic este conţinutul meu, dar ia uite ce pericol reprezintă conţinutul celuilalt". "Cutia mea e cu patriotism, cutia lui e cu rechini".
Mesaje simple şi simplificatoare, învăţate la şcoala de marketing.

Cum au de-a face cu un act punctual de încredere, echipa Băsescu nu ţine la fidelizarea pentru vecie a cumpărătorilor produsului. Ajunge şi o ezitare de moment, ca să nu cumperi cutia cealaltă, pe data de 6 decembrie. Băsiştii pot spera, chiar, la o alegere pe bază de teamă indusă - "dacă mă intoxic cu microbii despre care tocmai am aflat?"
Analiza produsului propriu nu se mai oferă; cînd clienţii se vor trezi, taraba se va fi închis de mult.
Şi, în general, staff-ul de marketing ştie: clienţii trebuie învăţaţi să respingă mesajele care produc disonanţă cognitivă. Dacă publicul ţintă "ştie" (în sensul că a fost convins) că Băsescu e bun şi patriot, nimic din ceea ce se spune mai apoi nu este acceptat.

Aşa facem cînd am apucat să cumpărăm un produs, şi aflăm, ulterior, despre achiziţia noastră că n-ar fi chiar atît de bună pe cît credeam. Primul pas este să respingem toate mesajele care ar putea provoca disonanţă cognitivă.
Odată ce a apucat să spună propoziţia magică "iubesc această cutie...", orice client este tentat să spună imediat "... iar ceea ce-mi spui despre conţinut nu poate fi adevărat".

Aşa funcţionează alegerile din 2009, în România. Simplu. Ne cred clienţi idioţi.

Patriotismul - o etichetă pe o cutie - poate că se vinde. Am scuturat cutia: e goală. Eu nu cumpăr.
Mihai

Crin retrage, eu accept

2009-11-24T00:08:00.008+02:00

Azi, că domnul Crin Antonescu a revenit, fin, asupra parfumului nefiresc al discursului său din seara de 22 noiembrie, mi-am mai venit şi eu în simţiri.

Şi-a retras cuvintele, domnul Antonescu, înainte să-mi retrag eu ambasadele din teritoriul său ideologic. Vorbele sale bombardaseră singurul pod dintre mine şi politică.

Remarc, totuşi, că şi-a înţeles greşeala şi a revenit asupra atitudinii sale băsesciene.
Este şi aceasta o calitate, să înţelegi că greşeşti; mai ales la politicieni, e o calitate importantă.

Mihai

PS: Mă fălesc să spun că mi-am înţeles o muuuuulţime de erori. Şi sînt doar la început.

Captarea bunăvoinţei a pierdut. Vivat captarea urii!

2009-11-22T23:05:00.002+02:00

1.
Nu sînt captivul nimănui.

Nu am votat un om, ci un principiu. Omul m-a dezamăgit şi pot spune chiar că m-a părăsit; principiul îmi rămîne aproape.

Voi face, pe 6 decembrie, ceea ce cred eu, indiferent de mişcările politice de suprafaţă sau de culise.

Iar eu cred că Traian Băsescu duce România către o direcţie greşită.
Să vă dau doar două exemple.
*
Scorul la referendum, considerat "un succes" - îmi puteţi spune cît reflectă înţelegerea problemei, şi cît antipatia faţă de o clasă politică?
Scorul arată: mult mai mulţi au decis să desfiinţeze o cameră a Parlamentului, decît să voteze cu Băsescu. (Parcă şi aud: "futu-i în cur pă mă-sa!"). Argumentul semidoct şi eronat al scăderii costurilor (ca şi cum AŞA se evaluează un Parlament) şi pe cel nevalidat politic în Europa al vitezei de legiferare (ca şi cum ACEASTA ar fi caracteristica de urmărit, într-o democraţie) s-a mulat perfect pe sufletul unui popor căruia, dacă îi moare capra, îţi doreşte să-ţi moară vaca. Oamenii - în majoritate - nu au gîndit, nu au evaluat, nu au cîntărit înaintea votului de la referendum. (Întrebaţi de unde ştiu? Faceţi proba cu voi înşivă. Aţi căutat documente privind modul de funcţionare al parlamentelor europene? Cîte sînt bicamerale şi de ce? Păi dacă voi, cititorii acestor rînduri, n-aţi făcut-o, cine s-o mai fi făcut? Votanţii aduşi de la Giurgiu în Gara de Nord?)
Aşa că pot spune că electorii din 2009 au reacţionat ostil - contra Parlamentului. De ce? Poate pentru că li s-a captat, eficient, ura. Această captare este rezultatul modului de a face politică al unui singur om: Traian Băsescu.

A inventa un referendum prin care să captezi ura, într-o ţară în care nu s-a reuşit, deocamdată, captarea bunăvoinţei - este o gravă şi (dacă va continua) ireparabilă eroare. Ne îndreptăm spre 1950.

*
În al doilea rînd, discursul public al lui Traian Băsescu - preşedinte de ţară europeană - este al unui procuror. Ca şi cum funcţia îl obligă să descopere vinovaţi, Băsescu îi numeşte. Îi ştiţi: Vîntu, Voiculescu, apoi Vhrebenciuc, Viliescu, Vgeoană, Vbadea, Vgîdea, Vstan. Deocamdată.
Partea bună este că poporul are ce urî. Captarea urii devine o artă.
Partea mai puţin bună este că şi Vîntu şi Voiculescu, marii vinovaţi, nu sînt nici măcar cercetaţi, d-apoi condamnaţi de instanţă, în timp ce preşedintele ţării îi declară vinovaţi. Aşa, în general, sînt vinovaţi.

Am crezut - dar ce naiv sînt! - că maniera acestui discurs este respinsă de liberali. Îi credeam apărătorii dreptului la o justiţie imparţială - iar procesul acesta infinit de intenţie numai asta nu era.
Ei, aş! Iată-l pe Crin Antonescu vorbind ca un Băsescu. Iată-l tunînd împotriva manipulării făcute de Voiculescu şi Vîntu. Dacă nu aduce imediat dovezi irefutabile, eu îl consider pe Antonescu drept primul politician tînăr care îmi confirmă teza: periculos nu e omul Băsescu, ci stilul Băsescu. Iar stilul l-a contaminat tocmai pe acela pe care îl credeam, doctrinar, cel mai ferit.
Fiindcă, să fiu înţeles bine, nu susţin că patronii menţionaţi sînt inocenţi sau că nu pot fi descoperiţi veroşi, ci spun că într-o confruntare electorală nu aceasta este ordinea firească a argumentelor. Fraudarea nu se declamă, se documentează şi se trimite în instanţă. Manipularea este un proces pe cît de greu de dovedit, pe atît de intens folosit; iar dl. Antonescu trebuia să se plîngă şi atunci cînd televiziunile îi erau, pe faţă, favorabile.
Prin Antonescu, a vorbit băsismul. Urmaş al lui Traian se dovedeşte şi cine nu te-aştepţi.

2.
Am auzit astă-seară certuri şi pe Antena 3, şi pe Realitatea. Nu erau produse de opinii diferite. Erau mai mult: erau dovezi ale unei incapacităţi de a mai găsi raţiunea de a fi a dialogului. Se certau chiar foşti aliaţi, actuali parteneri de emisiuni. Nu se certa Traian Băsescu. El îşi predase lecţia, putea dormi liniştit, poporul scandalagiu veghează pentru el.

Băsismul a relativizat tot. Nimic nu ni se mai pare într-atît de odios pentru a fi imposibil. În fapt, "comportament odios" nu mai există. Totul pare permis. Scuipaturile politice de ieri dimineaţă nu ne împiedică să credem în pupaturi, pe aceleaşi obrazuri, azi dimineaţă. Întoarcerea armelor, pe care o consideram eveniment istoric bicentenar la români, este cotidiană.
Zilnic, trebuie să uităm o promisiune.
Mereu, trebuie să ne relativizăm durata uniunilor.

Este acesta un mod în care credeţi sincer că România va găsi puterea de a se dezvolta?

*
În fine, aud că domnul Băsescu vrea revizuirea grabnică a Constituţiei.
S-au ferit toţi să-l întrebe: va candida şi a treia, apoi a patra oară, avînd la dispoziţie o Constituţie nouă, care permite încă două candidaturi?
Fiindcă toată lumea se fereşte să atingă "absurdul" - doar nu va demonstra făţiş că vrea să ne conducă 20 de ani.

Dar de ce ne ferim de absurd? Nu-l cunoaştem atît de bine?
Iată-l. Din nou.

Avînd în captarea urii arma supremă - absurdul este noul firesc.

Mihai

PS Zilele acestea voi găsi o cale să-i spun tatălui meu că-l înţeleg. L-am întrebat, în 1989, tîrziu în decembrie: de ce n-ai făcut nimic? "- Ce puteam să fac?", m-a întrebat. Tînăr şi iute la vorbă, l-am boscorodit minute în şir. Epoca de aur mi se părea girată şi de tatăl meu.
Îl înţeleg abia acum, cînd nu pot face nimic.