România a ales. Fericirea şi libertatea pot fi incompatibile

1. DESPĂRŢIREA LA CARE MĂ OBLIG
Rămîn pe mal.
Corabia poate pleca, eu nu mă îmbarc. Nu vreau să fac parte din echipaj, nu mă simt matelot, nu cînt la mesele la care ei rîgîie, nu dansez din buric, nu am prietene care să se lase ciupite de fund de şefu'. Pentru unii, va urma o călătorie de plăcere. Am alte idei şi despre "călătorie", şi despre "plăcere" - aşa că rămîn pe mal.

Despărţirea mea de viaţa publică mi se pare obligatorie. Voi explica, în numai cîteva postări de aici înainte, de ce. Apoi, voi tăcea.

2. FERICIREA ŞI LIBERTATEA. Scop şi cale
Care ar trebui să (ne) fie scopul? Ce căutăm, ce urmărim?
Cred că scopul vieţii, pentru oameni, este fericirea.

În toate vremurile, în toate culturile, uneori fără să definească lucrurile chiar aşa, oamenii au căutat fericirea. Au gîndit-o, au definit-o, au gustat-o - fericirea ne-a însoţit aievea, dar şi în vis. Fericirea nu e ceva ce ai, neapărat; e ceva ce simţi că vrei. E o stare pe care o cauţi.
Apoi, abia, apar modurile de a o obţine. Pentru unii, fericirea se obţine gîndind ori citind, pentru alţii, bînd şi mîncînd. Pentru unii, fericirea constă în contemplarea unui tablou cu marea, pentru alţii, în achiziţionarea unei case de vacanţă cu vedere la mare.
Nu ştiu dacă oamenii se nasc egali în spirit, dar îmi este evident că sfîrşesc ciopliţi după chipul şi asemănarea unei epoci, a unei stări sociale ori a unui anturaj - care le modelează valorile, atitudinile şi comportamentul.

Îmi este tot mai clar că, în căutarea fericirii, libertatea nu este decît o cale. Un mod. O altă posibilitate.
Şi îmi este clar că sînt oameni care constată că se simt fericiţi şi cînd nu sînt liberi. Ţine totul de valorile personale.

(Desigur, e de discutat dacă putem fi "liberi" în mod absolut - probabil că nu. Dar pot fi liber în sens relativ, civic, dacă vreţi. Pot trăi într-un spaţiu de mentalitate în care voinţa mea să fie cea care, în cele din urmă, îmi ghidează viaţa - deşi eu am de ales între variante oarecum pre-contruite - precum în cazurile alegerilor politice).

Pentru mine, fericirea nu se poate obţine în absenţa libertăţii.
Ideea că voi fi bine hrănit, dacă şi după ce îmi cedez libertatea - îmi repugnă. Ideea că voi fi bine plătit, dacă şi după ce voi spune ce trebuie, îmi provoacă mai mult decît silă - îmi creează o stare de disconfort fizic. Iar ideea că fericirea mea s-ar putea construi pe umilirea altuia, îmi este de neconceput. (Voi reveni asupra acestor idei).

3. ROMÂNIA A ALES FERICIREA
Sînt pregătit să accept succesul electoral al lui Traian Băsescu. Cei care l-au votat, au ales fericirea. Altădată un concept, fericirea a devenit comensurabilă. Se contorizează, întru fericire, "kile", vedre, teancuri, dar şi înjurături la adresa duşmanilor. Satisfacţia sistemului digestiv şi cea a sistemului nervos periferic sînt ridicate la rang de fericire. Cum libertatea nu poate fi măsurată, libertatea nici nu este, pentru aceştia, de amestecat cu fericirea.

Înţeleg. Şi vă invit să acceptăm că "fericirea" are avantajul, dar şi dezavantajul că e un concept personal. Dacă aceşti oameni sînt fericiţi (nu doar declară, ci chiar sînt), atunci ceea ce-şi spun că au - fericire - chiar au. E doar o problemă de valori. Din valorile personale izvorăsc aşteptările pesonale.
Cînd aştepţi ocazia să înjuri, cel care ţi-o dă - îţi creează euforia fericirii. Cînd vrei să scuipi, cel care te încurajează să urăşti - îţi deschide o poartă a fericirii. În mijlocul celor aidoma ţie te vezi mai puternic - şi e totul mai simplu. Pînă la urmă, doar asta îţi doreşti, nu? Ceva simplu.

Privind din punct de vedere strict personal, între fericirea unuia care urăşte cu bucurie, înjură şi scuipă - şi fericirea mea, nu sînt diferenţe. Eu nu pot să fiu fericit în condiţiile aceluia, probabil că nici el n-ar fi (măcar la început) fericit în condiţiile mele. Mie îmi pare rău pentru că el este aşa. Lui nu-i pare rău nici pentru sine, nici pentru mine.

4. VAPORENI ŞI TEREŞTRI
O societate care alege să se îmbarce pe corabia răzbunării, a discordiei cîntate manelistic la ureche şi a bunului plac pretins "întru cel de mai sus", nu poate să-mi ofere niciun bilet.
Nu mă vor regreta, nu-i voi regreta. Va fi o despărţire scurtă.

Rămîn pe mal, cu gîndurile, cu valorile, cu familia şi prietenii mei. Nici măcar nu vin pînă la chei, deşi aud corabia lălăind. N-am de petrecut pe nimeni.

Nu e de petrecut.

Mihai

PS după jurămîntul alesului Traian Băsescu, pentru al doilea mandat, voi înceta să scriu. Pînă atunci, voi explica şi de ce. Nu mă voi mai expune. Nu va conta să scriu ceea ce gîndesc, pentru că nu va conta. Nici nu voi dori să afle alţii. Shut down.