De ce nu mă îmbarc pe corabia lui Băsescu. Rămas bun

Românii nu respectă legile decît cînd au ei chef. Nu respectă regulile decît cînd au chef. Nu respectă timpul. Nu-i respectă pe alţii şi, de multe ori, nu se respectă pe ei înşişi. Românii nu respectă viitorul. Sînt dispuşi să rişte, doar ca să epateze; sînt dispuşi să distrugă ori să murdărească, gîndind la prezent, fără a le păsa de consecinţe. Românii nu au respect nici pentru viaţă, în general.

Au învăţat, însă, în 50 de ani de comunism, să fie obedienţi - în ciuda faptului că nu respectă şeful pe care îl ascultă orbeşte. Au învăţat încolonarea şi pasul de defilare. Au învăţat să spună "da, să trăţi!", pentru ca întorşi cu spatele să înjure de mamă conducătorul pe care-l adoră în public. Şi-au făcut din minciună o pavăză şi din şoptirea la urechea şefului o armă. 

Românii se cred frumoşi, puternici, curajoşi, harnici şi buni. Şi mai cred că au avut, mereu, ghinion. În numele unui drept meritat, dar niciodată atribuit, românii trăiesc cu frustrare. Se consideră şefi înzestraţi; amanţi înzestraţi; şoferi înzestraţi. În virtutea zestrei - vor cît se poate de mult. Dar oferă doar un "merge şi aşa".

Românii au dorinţe, năzuinţe şi nazuri. Sînt populaţie. Pentru că nu ştiu neapărat ce rădăcini să-şi revendice, nu consider că sînt popor format.
Şi cum nu au, încă, o conştiinţă a viitorului lor comun - nici nu cred că sînt o naţiune.

Românii sînt expresia unei mentalităţi.
Se amestecă în expresia "români" nu neapărat limba şi obiceiurile populare, cît ceea ce ne aseamănă mai nou: această frenezie întru nimic care să dăinuie. O dorinţă de a consuma - acum, aici şi imediat - totul: ultima tehnologie, ultima modă, ultima distracţie, ultima ţigară.
"- Mîine? 'Om trăi şi 'om vedea."

*
Acest conglomerat a supravieţuit comunismului cum ar supravieţui un alcoolic ţuicii contrafăcute.

Această populaţie are toate organele atacate: şi organul percepţiei puterii, şi organul echilibrului decizional, şi organul simţului măsurii.
Această populaţie, pentru a deveni naţiune, avea nevoie de cîteva cicluri în care să nu accepte minciuna.
Şi am crezut că le-a început. Căderea lui Iliescu, oprirea lui Năstase - toate mi s-au părut mai degrabă pozitive, istoric vorbind.
Dar, nu.

Acestui conglomerat încă sub influenţa aburilor unei dictaturi i se oferă acum un pahar, un păhărel, un păhăruţ de acceptare a absurdului.

Traian Băsescu îl oferă, personal.
Băsescu nu respectă legile decît cînd are el chef. Nu respectă regulile decît cînd are chef. Nu-i respectă pe alţii. Despre viitor vorbeşte într-un limbaj de granit. Este dispus să rişte, doar ca să epateze. Şi vrea ascultare necondiţionată - ori părăsirea corabiei; o corabie pe care se consideră îndreptăţit s-o conducă singur. Nu-i vorbă, promite o călătorie în care unora li se va spune că sînt valoroşi fiindcă sînt mai mulţi - pentru a fi apoi încurajaţi să hă-hă-ie dispreţuitor la adresa celor consideraţi mai proşti, numai pentru că sînt, acum, mai puţini. Traian Băsescu minte; încurajează trădările; aşteaptă să i se spună cine îl critică, chiar dacă asta înseamnă supraveghere cu implicarea unor angajaţi ai statului.
Şi nici măcar nu se fereşte, Traian Băsescu, pentru că ştie să atragă iubirea.
Dar marea lui măiestrie este canalizarea urii.
Promite că va face totul. Cere un singur lucru, Traian Băsescu: să fie crezut că el, singur, vrea binele poporului; că el, singur, adună în jurul lui oamenii cu soluţiile optime; că el e singur, şi-i trebuie un echipaj alături.

Dînd acest exemplu, Traian Băsescu le trecere românilor pe sub nas paharul cu "esenţa de conducător" şi iluzia unei petreceri continue. Luînd cu două mîini şi bînd cu gura plină, românii - fără să fie conştienţi - renunţă la abstintenţa care le promitea o viaţă politică şi socială mai sănătoasă, în viitor. Vor retrăi balansul beţiei de putere. Organul percepţiei puterii, organul echilibrului decizional şi organul simţului măsurii le vor fi îmbibate în distilatul de autoritarism şi bun plac.

*
Românii ar fi avut mai multe şanse de redresare politică, economică şi socială dacă ar fi respins acel pahar. Dacă ar fi acceptat să spună încă o dată NU, cînd ştiu şi simt că li s-au spus minciuni. Dacă n-ar fi cedat celui care promite raiul pe pămînt, în timp ce umblă cu afurisenii.
Îmbrăţişîndu-l pe Traian Băsescu, românii au avut tot atîta ambiţie cît are alcoolicul cînd acceptă - numai de probă - un pahar. Un păhărel. Un păhăruţ. Băsescu a ştiut să fie simplu şi comod. A ştiut să promită esenţe tari, mirosuri gîdilătoare în nări şi gustul puterii populare în gură.

Românii aveau nevoie de abstinenţă. De echilibru în decizie. De rodarea angrenajului dezbaterii, parte din maşinăria democraţiei. Dar toate astea sînt dificile, pentru că presupun să-ţi implici inclusiv creierul în actul alegerii căilor vieţii tale.
E mai comod să te laşi condus. E mai comod un pahar, după masă.

Băsescu a întins paharul. Părinteşte l-a întins, celor însetaţi să-i fie echipaj.
"-Tată, dacă nu poate trece acest pahar de la mine, fără să-l beau..." Şi, crezînd că îşi fac bine, au băut.

*
Iluzia unora că Băsescu s-ar schimba - doar a promis! - va fi patul de spini pe care vor dormi tot mai multe nopţi de-aici încolo.
Într-o Consituţie care permitea, ba chiar obliga politic la consultări şi adunarea unei majorităţi parlamentare - fie ea alta decît cea dorită de Preşedinte -, Traian Băsescu a găsit o frază, o propoziţie, un cuvînt, o virgulă - ca să facă aşa cum are chef.
Nu l-a întrebat nimeni dacă îi era interzis, constituţional, să facă altfel. (De pildă, dacă îi era interzis să-l accepte pe Iohannis, nu ca om, ci ca principiu). Noi nu punem întrebări care să supere şeful. Nu-i era interzis. Faptul că face cum face nu e o consecinţă a obligaţiilor constituţionale, ci o violare a lor.

Acum depune jurămîntul. Va ancora unde are chef, va invita la bord pe cine îl ascultă. Va face călătoria vieţii lui, fără a-i păsa de vieţile noastre.
De aici înainte, va fi căpitan.
Şi nu pentru că ne-a păcălit. Ci pentru că această populaţie aşa a vrut. Asta şi-a dorit. Asta crede că e bine.

În aceste condiţii, şi pentru această alegere a traseului şi a metodelor, eu debarc. Mi se pare obligatoriu.

La revedere, într-o altă mentalitate.

Mihai
21 decembrie 2009